Motto: N-am cer. Ce e mai departe de mine
sunt eu, negrul şi înlăuntrul.
Cerul meu este de carne neagră.
Cer îngropat.
(Nichita Stănescu – Lupta inimii cu sîngele)

 

În saloanele cu femei domnea aceeaşi atmosferă îngreunată de mişcarea întunericului. Era ceva mai cald parcă aici. Erau mai afective, mai materne şi mai seducătoare. Aici era locul mîngîierilor, al lingerilor din Lesbos, al gestului încet, nu dintr-o bucată şi cu icnete din salonul bărbaţilor. Şi aici eram imediat înconjurat de cum intram şi simţeam mîini moi cum mă ating cu delicateţe sau cu o prefăcută brutalitate. Trebuia să mă impun discret şi imediat pentru ca să devină docile şi pentru ca să încerce să menţină o anume conduită. Dacă în lume există şi va mai exista respect pentru valorile laice etice, atunci femeia este cea care poartă acest merit. Oricît de deviant este comportamentul femeii, el are o doză de umanitate mai mare decît la bărbat, mult mai mult dispus să se apropie de animalitate şi de violenţa care duce pînă la aneantizare. Femeia ocoleşte animalitatea în comportamentul său, ea e doar dojenitoare şi o păstrează doar în economia biologică a reproducerii şi conservării progeniturii, în rest sare peste animal pentru a se duce fie spre fiinţele intermediare supramundane, fie submundane – adică fie înger, fie demon, ea nu este gri.

Cînd am intrat prima oară în acel salon minuscul unde stăteau ele m-am simţit pentru o clipă aflat pe o insulă, într-atît de mult contrasta atmosfera de aici cu restul saloanelor din aripa clădirii dedicată femeilor. Mă simţeam ca într-o casă, cu o căldură interioară specifică. Firea lucrurilor era calmă, fără mişcări prea accentuate; existau chiar şi flori la geam ce se mişcau delicat în bătaia unui minuscul curent datorat probabil geamului întredeschis. În acel salon nu existau decît 5 pacienţi. Două bătrîne într-un singur pat lîngă perete, ele două în cel din mijloc şi o singură persoană în patul de lîngă fereastră. Persoana de la fereastră am găsit-o veşnic în aceeaşi poziţie, de-a lungul anului petrecut în acest spital – aşezată turceşte, cu picioarele în acea poziţie clasică de yoga, cu membrele atît de flectate încît te uimea elasticitatea lor, în ciuda faptului că doamna respectivă era destul de corpolentă. De fapt picioarele nu păreau grase, ca la oricare om gras în care masa de materie se distribuie proporţional pe întreg corpul. În cazul dînsei lipidele se concetraseră în totalitate în jurul taliei, grăsimea fiindu-i ca o pernă ce înconjura mijlocul, iar picioarele erau chiar slabe în raport cu întregul, parcă poziţia veşnică a lor împiedicînd să circule grăsimea şi la acest nivel. Mă gîndeam că dacă stă atît de mult timp în această poziţie, grăsimea nu a putut să se depună cu aceeaşi viteză, flectarea perfectă a picioarelor împiedicînd acest proces. Infirmierele mi-au spus că doamna era de curînd aici internată şi în viaţa exterioară a practicat medicina. Sărmanul om mă privea acum pe mine ca pe un medic, sau ca pe un preot-medic, în cel mai bun caz, iar privirea şi comportamentul său erau acelea ale unei persoane care plînge după un ajutor anume. Îmi cerea parcă îndurare cu fiecare cuvînt pe care îl rostea, punîndu-şi parcă speranţa că sunt singurul deţinător al secretului care o va elibera din starea aceea în care se afla. Ea a fost medic, ca atare ştia foarte bine care sunt limitele medicinei şi ştia că singura cale de a ieşi de unde a intrat nu este decît aceea sosită din afara acestei direcţii. În fine, ajung acum la ele, sau la ea sub formă de ele, animalul de care vă vorbeam.

Imaginaţi-vă un pat alb, dreptunghilar, ca oricare pat dealtfel, cam ca pe o carte de joc. După cum ştiţi, cărţile de joc au figurile astfel puse încît întoarse cu 180 de grade redau aceeaşi imagine. Cartea de joc este ca o oglindă în acelaşi plan. Tot astfel să vă imaginaţi şi dreptunghiul alb al patului celor două fiinţe. În acest loc stau două persoane dispuse ca într-o astfel de carte de joc. Dacă aş întoarce patul, parcă aş vedea aceeaşi persoană. Cele două fete erau puse aşadar una la picioarele celeilalte, dar corpurile lor se atingeau în aşa fel încît nu se deranjau deloc unul pe altul şi, mai mult, păreau că se află într-o simbioză perfectă. La început am crezut că este vorba de siamezi, dar apoi m-am convins că cele două fete doar accidental se ating în aşa fel încît nu mai ştiam cînd se termină una şi cînd începe cealaltă. Eu am să mă refer la fata pe care o vedeam direct, ca şi cum aş fi citit cartea în sensul corect. Nu îmi dau seama dacă de-a lungul perioadei vizitelor mele în spital nu erau momente în care poziţia celor două fete era schimbată de către infirmiere, oricum nu mi-aş fi dat seama prea tare de această schimbare, căci erau atît de asemănătoare că aş fi zis că sunt două gemene. Cea care stătea cu capul spre capătul patului dinspre culoar, acolo unde mă aşezam eu, îşi răsucea ochii foarte tare pentru a mă vedea mai bine, dîndu-şi privirea peste cap, iar eu rareori puteam fi atent la acea fata căci privirea mi se înţepenea pe fata aflată în poziţia de „citire”. Ambele locatare ale patului nu erau mai mari de un metru, un metru douzeci de centimetri. Aveau această înălţime pentru că fiecare parte a corpului lor era …a-normală. Nu exista nicun centimetru pătrat de corp care să nu fie modificat. Ai fi spus că natura a încercat imposibilul, şi-a încercat puterile pentru a crea o excepţie care să arate că viaţa încă mai poate funcţiona chiar în condiţiile în care formele sunt modificate într-un maxim de variaţie. Fiinţa respectivă era un animal plin de excepţii de la regulile naturii. Priveam acestă creatură căreia nu mă puteam abţine să nu îi spun „straniu animal”. O spun acum cu toată tăria, iar cuvîntul „animal” de aici să nu îl înţelegeţi în sensul de opus omului, de inferior acestuia – îmi apare şi îmi apărea în minte acest cuvînt încărcat doar de semnificaţia lui etimologică oarecum, de fiinţă prevăzută cu o anima, cu un suflet. Cînd am privit mai în detaliu respectiva fiinţă mi-am adus aminte de Chateaubriand, apologetul creştinismului, care în Le génie du christianisme spunea că Bunul Dumnezeu a dat voie (cu alte cuvinte a săvîrşit un act creator) ca în natură să existe monstruozităţi tocmai pentru a scoate şi mai tare în evidenţă faptul cum ar fi arătat lumea dacă nu ar fi existat mîna Sa divină care să o modeleze atît de armonios. Mîna divină face posibilă minunea aceasta ca orice materie să fie înzestrată cu suflet dacă Voinţa se manifestă în acest sens. Golemul există aşadar! Este manifestarea unei gîndiri reci, de dincolo de lumea regulilor sociale şi a „normalului” întipărit în minte pe baza acestor reguli. Dar cum să nu sfidezi această gîndire care se vrea a fi Gîndirea? Cum să nu te întrebi dacă există o vină picată pe acel individ? Sau este vorba de un sacrificiu de sine? Oare animalul respectiv s-a prezentat în faţa Domnului şi a dialogat cu el, aşa, cam cum dialoga Dumnezeu cu Diavolul în preludiul lui Faust, şi spunea: „Lasă-mă pe mine, Doamne să mă sacrific, şi îndura-te să mă pui în lume în acea formă care sfidează formele, lasă-mă să fiu contrastul ideii de viaţă armonioasă!” Iar Domnul, milos cum poate fi doar El, consimte şi cu o mişcare de deget aruncă sufletul respectiv în bucata de carne unde îl închide pentru un timp nedeterminat – oh, şi cît de mult îl uită cîteodată pe acel suflet prizonier. Oare nu aşa stau lucrurile? Cum să nu, e normal să îmi vină în minte astfel de argumente care sunt fictive într-o mică măsură, dacă este să judec conform faptelor. Nevoia mea de explicaţie mă mulţumeşte cu astfel de interpretări căci altfel aş deveni imediat un rebel al creaţiunii.

Bietul animal era aşadar prins într-o chingă foarte strînsă a corpului care îi oferea o mobilitate foarte redusă. Rudimentele de mîini puteau să se mişte doar în arcuri cu unghiuri foarte strînse şi fiecare încheietură era parcă blocată la fel, între nişte valori foarte mici. Îmi aduc aminte că am privit cu insistenţă degetele fetei. Nici măcar o singură falangă sau segment de falangă nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. Fiecare os şi fiecare muşchi al corpului era răsucit, micşorat sau mărit astfel încît mişcările să fie foarte reduse. Lucrurile nu stăteau mai bine în ceea ce priveşte partea psihică. Fata nu vorbise niciodată şi nici nu se ştia dacă are componentele fizice pentru a face posibilă această acţiune. Niciun gest nu ar fi putut fi interpretat ca fiind un semn comunicaţional. Din cînd în cînd erau totuşi cîteva rudimente de expresie gestuală, dar cei din jur le interpretau aşa cum interpretăm limbajul gestual al animalelor – adică cele care exprimă bucuria sau durerea în principal. Am surprins fata încercînd să vorbească, dar din gura neobişnuit de mare nu ieşeau decît sunete înfundate care erau în totalitate interjecţii.

Venirile mele au devenit cu timpul aşteptate şi ca atare anunţate din salon în salon, fiecare sală punîndu-se într-o stare de frenezie. Îmi imaginez cum se proceda: „Acum este la 5, vorbeşte cu X. Sperăm să nu mai întîrzie la Y, care vorbeşte foarte mult. Lui cutare i-a spus aşa şi pe dincolo. Părintele Alexandru le vorbeşte acum despre ce să facă pentru a se vindeca. El are cheile.” Şi legendele apăreau în această linie frenetică. Cînd intram în salonul cel cald al acestor fete întotdeauna bucata de om din patul-carte-de-joc mă întîmpina cu un zîmbet enorm, care îmi arăta cît de mult eram aşteptat. Acest lucru mă făcea să mă simt într-un fel responsabil pentru orice aş zice şi aş face – aceşti oameni chiar sunt siguri că eu deţin cheile salvării lor! Acest sentiment s-a accentuat cu timpul şi s-a transformat într-o durere a neputinţei. Într-adevăr, neputinţa doare, lipsa de acţiune sau de valoare a acţiunilor poate să provoace dureri care cu timpul nu rămîn doar sufleteşti, ci ies şi la suprafaţa substanţelor corporale. Acea gură deschisă într-un zîmbet-rîs enorm, deschizîndu-mi calea privirii spre un negru intens al fiinţei sale, făcea să mă simt ca în faţa unei oglinzi în care mă priveam pe mine mai mult decît priveam acea fiinţă – şi negrul gurii sale îmi inducea starea de jenă. O Jenă universală, o durere a neputinţei şi limitei propriei fiinţe. Avea dreptate Chateaubriand, monstruozităţile naturii au rolul de oglinzi în care să-ţi vezi marea normalitate; cu amendamentul că te simţi jenat de faptul că tu eşti astfel, iar oglinda altfel. Are oglinda o vină a ei sau ea doar este, aşa cum El este, dincolo de orice bine şi de orice rău?

Vine în sfîrşit ziua în care animalul mă pocneşte în frunte cu menirea sa sacrificială. Într-o zi intru în salonul mărunt al fetelor cu flori la geam. Avem mereu o curiozitate copilărească şi ca atare aveam tendinţa de a privi continuu acel animal straniu care îmi rîdea fără încetare şi tremura de emoţie. Timp de un an şi ceva cît m-am perindat prin acel salon nu pot spune că m-am putut încărca vreodată cu informaţiile totale oferite de acea fiinţă. Nu puteam să privesc insistent, cu gura căscată, aşa cum ar fi fost normal şi aş fi vrut din tot sufletul să fac, deoarece trebuia să acord atenţie tuturor pacienţilor chiar dacă interesul meu era doar pentru unii dintre ei. M-aş fi holbat la ea ca la picturile bisericii – pe furiş şi hulpav, cu o gura imens căscată şi cu capul dat pe spate, ferit de privirea scrutătoare a bunicii care mă readucea cu ochii pe pămînt, cu atenţia la slujba duminicală. În plus trebuia să afişez o mină de om care a mai văzut aşa ceva, deci care nu stă în preajma unor unicate. Aşadar nu pot spune că mi-am încărcat privirea total cu acea fată; mereu trebuia să mă prefac că mă interesează şi vecinul din stînga, adică doamna de la fereastră, medicul, sau că mă preocupă starea lenjeriei de pe cutare pat. În realitate aş fi fost ţintit complet în faţa acestui animal straniu.

În acea zi s-a produs o accentuare a acestei stări, dublată şi de un efort considerabil al meu de a nu da curs curiozităţii mele. În faţa acestor forme in-forme îmi manifestam o foame de imagine, o foame normală cum spuneam, dat fiind faptul că imaginile ce mi se prezentau în mişcare sfidau ordinea geometrică cunoscută în creierul meu. În acea zi intru aşadar în salon şi de la primul pas mi se pare că totul parcă este schimbat aici. Nu mai exista acea căldură şi calm de pînă atunci. Erau rufe aruncate pe jos, mi se părea că este mai multă agitaţie decît de obicei, şi parcă toţi pacienţii se pregăteau pentru un anumit eveniment. De fapt am intrat la ora în care se făcea toaleta persoanelor care nu se puteau deplasa. În patul-carte-de-joc ambele fete erau dezbracate complet. Fata care mă privea în sensul meu de „citire” mă privea ca de obicei, cu un zîmbet larg, negru, agitîndu-şi aşa zisele mîini, cu degetele flectate în toate direcţiile. Privind-o, am constatat că nu avea un metru şi ceva, ci era cu mult mai mică de un metru. Şi nimic, absolut nimic normal nu era la acel corp. Văzîndu-l complet dezbrăcat am simţit că sunt în faţa unei tragedii cu mult mai mari decît aş fi crezut la început. Acele picioare care erau răsucite complet, cu genunchii ori blocaţi la un picior, ori flectaţi invers, ca la păsări, la celălalt, cu oase ieşite prin piele sau cu cavităţi ilogice. În minte nu mi-a venit decît un singur lucru: timpul, iarăşi timpul. „De cînd se zbate acest suflet în aceast aşa zis corp uman?” M-am trezit vorbind cu voce tare… O infirmieră care se ocupa cu curăţenia se opreşte din munca sa şi se apropie de patul celor două fete şi începe să se ocupe în jurul lor în timp ce îmi vorbea. „Vai, scuzaţi părinte că ne găsiţi aşa astăzi.” Ne găsiţi? Se scuza în numele lor, sau se considera şi ea ca făcînd parte din acel microclimat? Apoi, ca şi cum aducîndu-şi aminte de întrebarea mea spuse: „Ştiţi, părinte, fata face în curînd 31 de ani.” „Ah, e cu mult mai în vîrstă decît mine, îmi spun.” Şi continuu vizita ca de obicei, rupîndu-mă de acel corp hipnotizant. Din orice unghi al salonului privirea îmi era continuu atrasă de patul celor două fete. De ce oare, ce stîrneşte atît de mult curiozitatea aceasta umană? După cîteva minute revin la patul lor şi înţeleg motivul tulburării mele. Mă uit atent de astă dată la fiinţa din pat şi un nod mi se pune în gît. Aşa cum vă spuneam, oriunde aţi fi atruncat privirea, aţi fi văzut o di-formitate şi o a-simetrie, după criteriile noastre. Un singur lucru era lăsat de natură intact. Sexul fetei. O durere cumplită mi se aşterne peste creier cînd îmi dau seama de acest lucru. Parcă dîndu-şi seama de faptul că eu am înţeles ceva ce alţii nu înţeleseseră, fata începe să rîdă şi mai tare, căscînd gura şi mai mult, negrul rîsului ei fiind în ton cu negrul sexului ei, ca două intrări cumplite în interiorul unei erori. Simt în privirea ei o undă de conştientizare a faptului că se află în faţa unui bărbat, complet goală şi nu încearcă să îşi ascundă…bucuria. Începe să tremure cu tot corpul de fericire, ca un tremens mistic. Să fie fericirea că citeşte în ochii mei ceva? Privesc oare sexul respectiv cu o privire care îi spune inconştient ceva? Se uită repede în stînga şi în dreapta sa parcă cerînd ajutorul cuiva, a unui translator poate, apoi rîzînd, o văd că face nişte gesturi cu o mînă. Iniţial am impresia că încearcă să atragă atenţia infirmierei, dar după cîteva momente îmi dau seama că gestul îmi este adresat mie. Infirmiera la rîndul ei se opreşte din ceea ce făcea şi îşi impreunează mîinile cu un ţipăt de uimire: „Vai, vai, părinte, ea ştie cine sunteţi dumneavoastră…” Şi în acel moment îmi dau seama că gestul său era de fapt … o cruce. Făcea semnul crucii! Cu degetele acelea răsfirate şi flectate încerca un fel de unire ale celor trei degete, apoi îşi ducea mîna într-un punct înalt, atît cît îi permitea mobilitatea părţii aceleia de corp, o cobora pînă unde ar fi fost buricul, apoi tăia verticala cu o altă mişcare transversală. Şi se bucura, tremura, rădea cu gura imens deschisă şi arunca ochii în toate direcţiile. O lacrimă i se rostogolea spre tîmplă şi se pierdea în păr. Sufletul acela urla din toţi rărunchii. Se trezise la viaţă, la o viaţă umană şi chiar peste umană. Era o femeie de 30 de ani, goală în faţa unui bărbat, ca într-un tragic dejun pe iarbă, încercînd să-l seducă poate, dar cerşind în acelaşi timp şi o îndurare, să i se dea cheile morţii care pentru ea ar fi venit ca un extaz sexual, într-atît de aşteptat este momentul revenirii la neant. „Gata, sacrificiul meu s-a încheiat!”

Nu am mai dorit niciodată să mă duc în acel salon după această întîmplare. Şi într-adevăr, de atunci nu am mai călcat acolo şi nici nu am mai văzut acea fiinţă. Oricît de cumplit vă par prin atitudinea mea, vă mărturisesc că am considerat-o moartă şi mi-am dorit cu ardoare chiar ca acea fată să fi murit în scurt timp. Oare cînd cineva moare pentru cineva efectiv moartea îşi pune o pată pe mîinile acelei persoane? Acea cruce perfectă în ochii mei, era semnul plecării.

Eram aşadar un fals preot care se suspecta de afinităţi cu un eventual înger al morţii. Cu moartea cea blîndă, aş adăuga acum. Ce gînd îmi veni fără pic de jenă! Dar acest gînd este susţinut şi de o altă întîmplare. Într-un salon imens, aflat la parter în aripa bărbaţilor – secţia incurabili, era un pacient care, îmi aduc aminte, mi-a sărit în ochi prin faptul că nu era îmbrăcat ca toţi ceilalţi – adică era îmbrăcat „în civil”, nu în straie de spital cu regim special şi fără siglă. Iniţial, am crezut că este paznicul spitalului. Nu stătea deloc locului, se plimba cam peste tot şi vorbea foarte mult, nespunînd lucruri care să te ducă cu gîndul că există un dezechilibru mental. „Era coerent, după cum se exprimau infirmierele.” De fiecare dată cînd intram în salonul respectiv, împreună cu părintele A., falsul paznic intra într-o stare de agitaţie şi mai mare. Am încercat să îi adresez cîteva cuvinte şi să mă apropii de el. M-a privit cu o groază infinită şi a sărit peste paturi pentru a se îndepărta cît mai mult de mine. Părintele A. îmi spunse: „Nu poţi să îl atingi, îi este teamă de preoţi.” „De ce?” „Nu se ştie, dar încearcă să îi dai un pahar cu apă!” Îi întind omului paharul cu apă. Acesta nu fuge, se apropie uşor de mine, întinde mîna la maxim pentru a fi în preajma mea cu o suprafaţă a pielii cît mai mică, şi apucă paharul cu două degete exact de partea opusă degetelor mele, luîndu-l în sus, parcă extrăgîndu-l dintr-un loc mizerabil. „Moartea, moartea, tu eşti moartea!” Asta e formula pe care o repeta continuu, după care duce paharul la… nas şi începe să bea. Toată lumea privea numărul de circ. Eu, la rîndul meu priveam consternat cum lichidul o ia în sus pe nări ca şi cum era absorbit de două tuburi transparente, fără ca o singură picătură să cadă pe jos. Apoi se auzea sunetul înghiţirii cu nesaţ al apei. Preotul era asemuit aşadar cu un aducător de moarte – şi probabil tot în linia aceleiaşi logici apa vieţii nu trebuia să ia un curs normal în asimilare, ci să fie …parcă respirată, ca o pneuma lichidă.

Aşadar, revenind, această întîmplare mă duce din nou cu gîndul la faptul că după „transformarea” mea în preot a urmat şi corolarul – sunt preotul morţii. Atingerea mea e echivalentul atingerii Moriţii, ca în cazul pacientului mai sus menţionat. Dar oare nu toţi preoţii aparţin morţii de fapt? Nu sunt ei mesagerii unui dincolo în care se pătrunde doar trecînd prin fenomenul numit moarte? Cu mici excepţii, cum ar fi cazul profetului Ilie, cel ridicat la cer cu tot cu minerale, cam tot ce stă sub semnul substanţei este nevoit să treacă prin Moarte. Pînă şi Dumnezeu a luat calea aceasta! Creierul de ceară al acestor oameni ce nu stau nici în iad, nici pe pămînt şi nici în rai, este ameninţat tot timpul de moartea care suflă în memoria lor. Vedeam aşadar că rolul pe care îl jucam începe să mă strîngă în laţul său inconştient. A juca un rol înseamnă, după buddhişti, a fi efectiv, a intra într-un ritual care va genera automat o anumită dharma, ordine, sau dezordine.

Ha, ceea ce credeam înainte a fi luciditate, acum mi se pare o pînză de sac aruncată pe ochi. M-am transformat parcă în altceva după întîlnirea cu patul-carte-de-joc. Un timp mă gîndeam chiar să renunţ la acest „joc” pe care îl practicam pe gura ocnelor. Dar nu am reuşit să mă desprind atît de uşor de ameţeala abisului uman. Aveam nevoie de mai mult pentru a mă despărţi de acele locuri. Şi această despărţire a venit cu ajutorul lui Vasile, cel mai sus amintit.

Era iarnă şi ca în mai toate iernile din zona ocnelor acestora, natura nu se sinchisea să fie aşa cum este ea peste tot în anotimpul acesta, adică …frumoasă. Nu exista zăpadă curată decît cîteva zile de-a lungul iernii. Şi doar atunci lumea simţea că ar fi sărbătoare, Crăciun sau An Nou, indiferent dacă acest lucru se petrecea în decembrie sau în februarie. În rest domnea o umezeală şi o mohoreală dezolante. Pădurea era umedă, pămîntul la fel, şi groaznic de frig. Umezeala aceasta, dacă dispărea, se instala marele Gri al prafului general îngheţat. Existau astfel doar două stări estetice – un lucitor transparent dat de pojghiţa de apă îngheţată, lăsînd să se vadă prin sticla sa pămîntul murdar, sau griul absolut, cel care încreţea în uscăciune urmele roţilor sub greutatea frigului. Curtea spitalului era la fel de dezolantă, cu copaci parcă ucişi pe vecie de acest frig, de te mirai primăvara că din acele trăsnete negre pot să iasă iar frunze colorate. Doar aleea care ducea la bisericuţa spitalului, locul unde părintele A. slujea de drept, era luminată de felinare care aruncau o lumină galbenă slabă, care abia-abia ajungea pînă la pămînt. Bisericuţa era între nişte copaci, undeva mai retrasă faţă de clădirile spitalului. Cînd am intrat prima oară în lăcaşul aceasta am rămas uimit cît de mică poate fi. Picturile comprimau spaţiul şi mai mult. În schimb era foarte călduroasă şi te invita la rugă. S-au gîndit bine să aşeze bisericuţa în acele locuri, gîndeam.

Într-o astfel de zi de iarnă povestea lui Vasile se termină. Ca de obicei, am luat calea saloanelor pentru a sta de vorbă cu toţi care aveau nevoie, iar mai apoi m-am retras în cabinet pentru a intra în detalii cu pacienţii mei. Şi tot ca de obicei, Vasile se înfăţişează la „tratament”. Intră umil, se aşează pe scaunul său, îşi pune mîinile uşor pe genunchi, ca la şcoală, după care începe să îmi povestească ceva despre vieţile sfinţilor, cu acelaşi ton cald şi uniform al său, plin de bucurie şi inimă uşoară. După un timp îmi aduce iar aminte de „ghimpele” său: „Părinte Alexandru, ştiţi, eu am un ghimpe enorm în inimă, dacă nu ar fi fost acesta, poate că acum eram în lume şi eu.” Iar eu reiau şirul argumentelor pentru a-l convinge să îşi descarce inima, dar în zadar. „Dar nu ai niciun motiv să nu te descarci în faţa mea, poate o să pot să te ajut într-un fel.” „Nu, părinte, dumneavoastră nu sunteţi duhovnicul meu, şi ştiţi că nu pot face o spovedanie decît în faţa duhovnicului meu.” Reveneam din nou la punctul mort ca în alte dăţi. Dar o idee – luciferică aş zice acum – îmi vine: „Bine, Vasile, am înţeles. Dar uite, eu îţi dau şi o altă cale pe care ai putea-o lua în considerare. Scrie! Nu te spovedeşti la mine, nu îmi spui nimic cu viu grai, în schimb poţi să îmi scrii despre ghimpele tău.” Vasile nu zice nimic, doar mă priveşte lung, după care pare că se pregăteşte de plecare. Văzîndu-l atît de tăcut mă gîndeam că propunerea mea nu este deloc demnă de luat în seamă de el, aşa că şi eu devin aproape convins de inutilitatea încercării mele, şi ca atare o uit. Între timp, părintele A. intră în cabinet şi îmi spune: „Doriţi să veniţi cu mine mai tîrziu la biserică? Aş dori să stăm puţin de vorbă acolo şi eventual să ne rugăm împreună.!” „Bineînţeles, părinte. Mergem de îndată ce termin cu pacienţii pe care îi am programaţi astăzi.”

Vasile, auzind discuţia noastră, intervine: „Vă rog, luaţi-mă şi pe mine la molifta pe care doriţi să o faceţi! Nu am mai fost demult la biserică şi tare mult mi-aş dori acest lucru.” Îl privesc pe părintele A. iar acesta îi spune imediat: „Bine, Vasile, o sa te chemăm de îndată ce vom pleca acolo – dar nu mai spune nimănui căci nu dorim să umplem biserica. Va fi ceva intim, ca să spun aşa.” Ochii sărmanului om străluciră de bucurie. Simţeam în acea privire o pregătire pentru un mare act magic. Biserica goală, doar el cu doi „preoţi” săvîrşind un ritual închinat celor sfinte – aşa ceva nu este de ocolit. Este chiar un eveniment mai însemnat decît o sărbătoare, căci acum se săvîrşeşte un act sacru special, încărcat cu semnificaţii speciale, dedicate parcă doar unor aleşi, şi nu ca în fiecare duminică, întregului univers, simţind ochii babelor aţintiţi asupra ta în timp ce închizi ochii şi în spatele pleoapelor nu te poţi concentra de fapt decît la privirile bătrîne care te ling din cap pînă în picioare. Cu această bucurie dispare la el în cameră, pregătindu-se să fie chemat.

După terminarea consultaţiilor mă revăd cu părintele A. în faţa clădirii. „Vasile nu a venit încă, nu l-aţi chemat?” „Nu, ştiţi, el nu are voie să intre în biserică, avînd în vedere că acest lucru i-ar face rău. Şi apoi, aş fi dorit să fim doar noi doi, am ceva să vă spun.” „Bun, atunci să mergem.” Şi am luat calea aleilor cu lumini galbene. Întunericul se lăsase deja de ceva vreme, şi odată cu el şi frigul se înteţise pînă la limita insuportabilităţii, indiferent cît de gros ai fi fost îmbrăcat. Acele lumini oarbe mă toropeau şi mă făceau să mă gîndesc la aşternutul cald de acasă, la viaţa lipsită de griji, şi la sărbători liniştite. Părintele A. deschise uşa bisericii şi pătrunserăm în bezna dinăuntru. După ce încuie în urma noastră, acesta aprinse o lumînare, apoi o alta şi le aşeză strategic în biserică pentru a avea o cît de cît sursă de orientare. „Nu aprindem luminile căci riscăm să ne trezim cu tot spitalul aici. Să rămînem discreţi. Şi apoi această lumină este cu mult mai propice meditaţiei.” Apoi intră în altar, invitîndu-mă în urma sa. „Am voie oare să intru în altar, mă întreb?” Parcă ghicindu-mi ezitarea, părintele mă încurajează: „Haide, nu vă sfiiţi, într-un fel amîndoi suntem preoţi, nu?” În altar bezna era cruntă. Doar o rază de la lumînări pătrundea prin nu se ştie ce crăpături şi lumina un chip al Maicii Domnului. Mă aşez lîngă bunul confrate, în faţa mesei sfinte. Şi rămînem un timp nemişcaţi în acea beznă parcă deja mai caldă decît exteriorul gri gălbui, din care priviri curate simţeai că răzbat. Îmi auzeam inima bătînd, savuram acea linişte, iar gîndurile mele refuzau să zboare altundeva decît la prezent. Nicio rugăciune, nicio reprezentare, nicio grijă nu îmi invada creierul. Aproape mă jena acea linişte ce ar fi trebuit să o fructific într-un mod cu mult mai sacralizant. În miezul acelei linişti, preotul spune cu glas încet: „Ştii, Alexandru, uite ce minune mi-a dat Domnul să săvîrşesc – să fiu printre aceşti oameni, să duc această cruce grea – e atît de grea că devine chiar mai uşoară decît a oricărui alt preot. Ce şi-ar dori cineva oare mai mult decît ceea ce am eu? Şi cu toate astea sunt măcinat tare mult de lucruri lumeşti. Eu sunt preot şi sunt tare mult măcinat de gîndurile şi faptele mele negre de dinafară. Nu mă pot abţine, nu pot să nu mă gîndesc la femeie în general. Şi nu refuz nimic, ba chiar de cele mai multe ori eu sunt cel care declanşează acţiunile în vederea săvîrşirii păcatului acestuia.” Omul mă impresionă puternic cu aceste cuvinte, mai ales că trecu la discursul la persoana întîi, semn de apropiere mare. Privea bolta altarului şi vorbea egal, cu durere. Aproape îmi era groază de ceea ce spune, în acel loc sacru. Îmi venea să îi pun mîna pe gură şi să îi spun că aşa ceva nu se spune în acel loc – putem fi auziţi. Dar tocmai asta dorea omul: să se golească în miezul centrului său spiritual, şi nu numai în faţa unui Dumnezeu care nu are replică, ci şi în faţa unui semen de-al său, care şi-ar „da cu părerea, care l-ar mustra sau l-ar judeca şi pedepsi”. Şi într-adevăr, după cîţiva ani de la acel eveniment l-am judecat aspru pe prietenul meu A., astfel încît am rupt chiar relaţia cu el, nevorbindu-ne nimic în următorii zece ani de după. Acum, cînd scriu aceste cuvinte ne-am împăcat, ca să folosesc o terminologie cotidiană, şi regret nespus că am folosit cele spuse de el în acele momente pentru a-l judeca aspru. Omul continuă aceeaşi linie a „păcatelor” sale – a preacurviei, cum spune el etic teologal – dar eu nu numai că nu îl mai condamn astăzi, dar îmi dau seama chiar că ceea ce făcea el este exact punerea în aplicare a unui har al său, este crucea ce trebuie să o ducă pe cărare. Dar asta este o altă poveste în care nu doresc să intru acum.

Atît timp cît e pe cărare, nu are cum să nu ezite şi să nu acţioneze aşa cum îi este scris să o facă. „Bine, bine, dar omul acţionează conştient acum şi acest lucru este impardonabil, veţi spune foarte repede dumneavostră, punînd chiar mîna pe piatră probabil.” „Ei, şi ce? Conştiinţa este şi mai grea cu atît mai mult cu cît se ştie învinsă de o pulsiune sau alta!” Suferinţa şi plăcerea făcute sub presiunea unei conştiinţe trebuie respectate. Dar în fine, asta este, nu vreau să intrăm deja în polemici ce ne-ar prelungi cele începute.

Omul îmi vorbea în acel întuneric greu, iar eu îmi aruncam privirea în toate ungherele altarului. Erau zone atît de întunecate încît îmi închideam ochii pentru a vedea dacă există vreo diferenţă între întunericul interior şi cel exterior. Ar fi fost totununa dacă aş fi stat cu pleoapele închise sau deschise. Îl ascultam şi în acelaşi timp mă „jucam” cu stările ce mă năpădeau – gîndurile şi senzaţiile, cu întunericul. Eram foarte emoţionat de faptul că stau într-un altar – nu îmi aduc aminte de niciun moment în viaţă în care aş fi intrat în altar. De la mama mea ştiu că în momentul în care am fost eu botezat, nu am beneficiat de acest lucru. În acel comunism negru, botezul meu a fost făcut acasă, cu preot adus în secret, deoarece ai mei trebuiau să fie un exemplu pentru societatea aptă să se desprindă de cele sfinte, de opiul maselor. Acum, avînd pentru prima oară ocazia de a intra într-un altar, de a putea să îmi desăvîrşesc botezul, ca să spun astfel, eram direct aruncat nu în contemplarea curată a locului sacru. Eram deja aruncat în miezul unei spovedanii a însuşi mesagerului dumnezeiesc. Şi acest lucru mă jena puternic, îmi fura parcă din curăţenia pe care o căutam în primul rînd pentru mine – ce egoist!

Bătăi puternice în geamuri şi zgomot de uşă scuturată ne-a scos din acea stare. Am ieşit din altar şi în timp ce preotul se îndrepta spre uşă, eu observam pe la geamuri figuri deşirate care ţipau sau gesticulau puternic. În prag şi-au făcut apariţia cîteva femei. „Ce este cu voi aici?” „Părinte, am văzut lumină pe geam şi dorim şi noi să intrăm la slujbă.” „Bine, bine, dar uite, staţi cuminţi în colţul ăsta, să nu vă aud gura, iar noi o să facem o rugăciune.” Şi un pîlc de femei intrară în biserică, aşezîndu-se imediat după uşă, într-un colţ al lor. În lumina oarbă a lumînărilor le distingeam siluetele. Unele gesticulau necontrolat, altele şchiopătau puternic, se îngrămădeau şi ţineau în braţe… Imaginea nebunilor credincioşi – ăsta ar fi fost titlul tabloului lor. Mi se fixă în minte o limbă enormă pe care o scotea continuu una dintre femei. În semniîntunericul acela vedeam parcă doar acea limbă enormă care ieşea ca o lumină din gura femeii la intervale regulate. Iar către mine, părintele: „Haide te rog, în faţa altarului, aici, să stăm în genunchi şi să spunem cîteva rugăciuni.” Ne aşezarăm aşadar în centrul bisericii, puţin înaintea altarului, şi preotul cu o carte în mînă începu să citească rugăciuni pe care le întrerupea cu cruci largi pe care toţi le făceam, mimetic. La un moment dat pielea mi se încreţeşte de la un frig interior: începe uşor, sub intonaţia rară a preotului, să se audă nişte voci de dincolo de lumea aceasta. Erau voci false dublate de voci ale unor profesionişti ai conto-ului. Erau voci tremurînde şi voci cristaline, cu sunete pure, ca ale unor persoane cu auz perfect. Corul nebunelor se pusese în mişcare. „Doamne, ce mai este şi asta? Tu vezi ce se întîmplă aici? Vezi ce cîntare perfectă ţi se înalţă la ceasul acesta? Îmi repetam tot timpul aceste întrebări, fiind purtat de complexul acesta de trăiri.” Preotul îmi întinse cartea să citesc şi eu ceva. Cu degetul îmi arătă pasajul de unde trebuia să citesc. Uitasem şi de durerea genunchilor, mă simţeam deja un adevărat preot. Atît de tare mă marca aceast rol care nu mai era un rol, o aparenţă, ci o esenţă, şi neputînd să mă concentrez la toate aceste trăiri citeam unele pasaje mecanic, uimit fiind mai mult de ceea ce auzeam în jur şi de calmul luminii unei lumînări pe care preotul o aprinsese şi o ţinea într-o mînă pentru a spori luminozitatea pentru a putea citi. Textul cuprindea din cînd în cînd adnotări ca indicaţiile dintr-o piesă de teatru. Erau scrise cu roşu şi indicau: „Acum spuneţi Doamne miluişte de trei ori”, iar eu mă conformam imediat indicaţiilor. Sau : „Faceţi semnul crucii”. Iar eu îmi întrerupeam textul în miezul frazei unde era intercalată indicaţiunea şi nu mă puteam abţine să nu îmi însoţesc semnul crucii şi cu cuvintele aferente, adică: „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, Amin”, chiar dacă simţeam că nu era indicat şi acest lucru, tocmai pentru că textul era rupt în felul acesta. În mintea mea de laic întotdeauna gestul crucii trebuie însoţit de rostirea, fie cu viu grai, fie în minte, a formulei binecunoscute. „Ce naiv sunt, îmi spusei – un novice adevărat! Ar trebui să poţi face semnul crucii fără să îl mai însoţeşti de cuvinte.” Apoi treceam cartea din nou lui A şi acesta relua lucrurile de unde le lăsasem eu, ducînd ritualul mai departe. Cădeam în mîini apoi, prelungind şi atenuînd îngenuncherea dureroasă. Vocile acelea mă zbîrleau şi mai tare, inducîndu-mi o stare de nedescris – şi de bine dar şi de teamă ca de moarte, ca de apropierea de întunericul marelui Stix. Deodată un zgomot puternic se auzi. Am întors capul, în genunchi fiind şi văd peste umăr cum uşa se dă de perete cu violenţă iar în pragul bisericii o siluetă neagră stă în genunchi de asemenea, cu braţele înălţate la cer. „Părinte A, părinte Alexandru! – ţipă o voce pe care o recunoscui ca fiind a lui Vasile. Ne striga cu disperare şi cu nuanţe extatice în acelaşi timp. Un fior cumplit mă trecu cînd am văzut acea siluetă în acea poziţie în pragul bisericii. În lumina galbenă a aleilor din spatele său omul arăta ca disperarea însăşi pe pragul sfîntului lăcaş. O rază de lumină răzlează i se aşeză pe faţă şi am văzut pentru o fracţiune de secundă cum luceşte o dîră de lacrimi. Sărmanul Vasile era îndurerat pentru faptul că „a întîrziat” la slujbă. Îi simţeam mustrarea de conştiinţă şi inima mi se făcu cît un purice. Mă durea faptul că l-am minţit şi am plecat fără el la biserică. În vocea lui nu distingeam nici cel mai mic reproş adresat nouă, farseurilor, ci doar sieşi – vina era a lui şi numai a lui pentru această nepotrivire. Am întos capul spre altar şi am încercat apoi să mă concentrez cît mai mult la cele rostite de preot şi la corul infinit. Dar după un timp întorc din nou capul căci simt că durează prea mult pînă cînd Vasile ar fi intrat şi închis uşa. Şi îl văd într-adevăr pe om cum înainta tot în genunchi – nu era demn el să calce în biserică altfel decît în genunchi. Închisese uşa din acea poziţie, iar acum corpul lui masiv venea pe centru spre noi, cu lacrimile adunate în barbă şi cu suspine ce ieşeau dintr-un gîtlej obosit. Îmi recapăt poziţia, aşteptînd iar ca părintele să îmi mai dea de citit încă o bucată de text. Îi auzeam genunchii buşind în spatele meu, din ce în ce mai aproape, şi suspine adînci pe fondul corului nebunesc. Apoi îl simt iar aproape, din ce în ce mai aproape. Rezist să nu mă întorc, şi în acel moment Vasile îmi suflă chiar în ceafă. Simt cum îşi apropie capul de mine, aşteptîndu-mă să îmi spună ceva la ureche dar de fapt el se apropia pentru a mă săruta pe ceafă, iar cu o mînă îmi îndeasă în poală ceva. Era o minusculă bucată de hîrtie. Apoi se îndreptă spre părintele A, aşezîndu-se de-a dreapta acestuia pentru a citi şi cînta împreună cu el. Simt sărutul său rece pe ceafă şi rezist tentaţiei de a-l atinge, pentru a nu-l izgoni de acolo unde l-a pus el. Un muget se înalţă în semi-întunericul galben, cu voci feminine azvîrlite parcă la întîmplare, dublate de glasul de bass al lui Vasile, care domina întreaga biserică, făcînd-o să vibreze din toate ungherele. Pe şira spunării mi se ridicau furnici şi mici frisoane mă cuprindeau de peste tot. Nu mă pot abţine şi desfac acea hîrtie. Mi se pare acum că ar fi fost momentul meu de a interveni cu o rugăciune şi citesc în minte textul scris cu o caligrafie de şcolar, ca şi cum ar fi fost o rugă: „Doamne, iartă-mă că mult am păcătuit. Am furat, am minţit, am fost supărat pe diferiţi oameni. Am spus cuvinte de ocară şi am înşelat la viaţa mea.” Citeam şi eram conştient că acesta era ghimpele din inima lui Vasile. Şi totuşi, ce este cu aceste păcate? Sunt atît de omeneşti, de ce le menţionează şi de ce le spune de parcă l-ar durea cu adevărat? Simţeam că nu conţin deloc elementele ghimpelui său. Eram deja dezamăgit într-un fel, dar citeam în continuare lista păcatelor lumeşti, atît de lumeşti şi inofensive. Dar gîndul îmi îngheaţă pe ultima frază, scrisă cu alineat:

„Iartă-mă, Doamne, că mult am mai păcătuit cu sora mea cea de sînge!”

Un val de muzică mă ameţeşte brusc, şi tot brusc, pe acest fundal cumplit, lacrimile îmi ţîşnesc fără să vreau. Eram parcă martor al propriilor reacţii la care asistam ca din afară, aşa cum se întîmpla cu tot ce era în jurul meu. Cineva parcă îmi povestea toate aceste lucruri, şi doar tangenţial mă afectau. Şi totuşi… Arunc o privire spre Vasile. Lacrimile încă i se adunau în barbă, dar era cumplit de concentrat la ceea ce cînta şi cu privirea aţintită în cartea preotului, de parcă ar fi citit ceea ce el cînta. Sau poate de fapt făcea la fel de bine două lucruri în acelaşi timp, citea rugăciuni şi cînta pe glasul 8 un „Bine eşti cuvîntat, Doamne”.

Nu îmi mai aduc nimic aminte de cum am ieşit din biserică, despre ce am mai vorbit în acea seară. Cîteodată mă întreb chiar dacă totul a fost real. Pe Vasile nu l-am mai văzut decît de două ori după această întîmplare. Prima oară m-a întîmpinat cu foarte mare bucurie şi a ţinut chiar să îmi spună: „Părinte Alexandru, nu mai am niciun ghimpe în inimă, sunt fericit ca toţi fericiţii despre care vorbeşte Isus! Sunt fericit aşa cum mă îndeamnă Fericirile să fiu!” Şi rîdea cu toată faţa, şi îşi ducea mîinile grase deasupra capului, ca un rabin care înalţă laudă Domnului. A doua oară l-am văzut la mult timp după aceasta, căci mă pregăteam deja să mă retrag din spital, aşa că îmi rărisem vizetele la maximum, venind doar să închei ceea ce mai aveam neterminat, şi mai mult lucruri adminstrative. Vasile stătea acum pe un scaun pe un hol aglomerat. Tot cu mîinile pe genunchi, dar cu faţa foarte albă. Nu zîmbea, nu privea. Doar stătea serios. „Să fie iar o criză de rinichi?” Cînd l-am strigat, nu a schiţat niciun gest, de parcă nici nu auzise. „Nu mai este Vasile, îmi spuse o infirmieră ce tocmai trecea. A plecat din lumea asta. Are mintea complet dusă, nu mai recunoaşte pe nimeni şi nu mai poate nici să vorbească.” Nu am zis nimic, nici măcar nu m-am mai interesat de cauzele acestei stări – accident cerebral sau accentuare a gravităţii situaţiei sale psihice. Aşa că mi-l imaginez pe Vasile eliberat de ghimpele său şi ca atare plecat de mînă cu fata din patul-ca-o-carte-de-joc, cea care s-a închinat cu bucurie în faţa mea, cînd o priveam goală, întinsă pe cearşaful alb.