LA „ZOIOSU”

Doamna Gina de la Zoiosu la fel ca totdeauna: cu pampoanele roz-căcănii ale papucilor, cu amplasamentul sînilor defuncți undeva spre buric și cu vorba ca o adevărată patiserie turcească – numai miere. Să îmi dea rețeta mea? mă întreabă. Din uniforma politeții mele cuceritoare nu lipsește nici un nasture:

-Dacă sînteți amabilă…

Putinelele varicoase se grăbesc spre bar, „sarmalele” de pe creștetul capului se agită printre sticle și imediat apare pe masa mea „marghilomanul” personal (dacă nu știi nimic de vorba asta, uită-te prin dicționare, năvlegule, sau măcar pe wikipedia): ceaiul tare și un rom mare.

Doamna Gina își șterge o lacrimă care nu i se ivește în ochi și îmi zice cu vocea-i tremurată, de capră înecată:

-Ați auzit că a murit Mitică Tirbușon?

-Vai, nu se poate!

Mitică Tirbușon era unul dintre cei mai asidui clienți ai Zoiosului. Citesc în mintea doamnei Gina ca pe panoul cu sosirile și plecările trenurilor din Gara de Nord – încă un client de nădejde pierdut!

-Și de ce a…? întreb de parcă n-aș ști.

-Bea! îmi răspunde proprietăreasa de parcă acum ar fi auzit.

-Aaaa, oftez cu resemnare.

Îmi răsucesc creierii în chip de tirbușon și extrag pentru bietul Tirbușon cîteva păreri de rău din sertarul cu regrete aproape gol. Pe urmă ne înfruptăm cu alți recent intrați în putrefacție din cartier, care și-au dat obolul de-a lungul anilor la Zoiosu. Apoi, cuprinși de vibrații emo(na)ționale, evocăm la desert pe Mădă (Manole), pe săracu nea Gică (Petrescu), feblețea doamnei Gina, pe Dolănescu, pe „basarabenii ceia” (Aldea Teodorovici) și pe… a nu, ăsta încă nu.

Vărs pe gît cîteva picături întru pomenirea celor evocați. Dar, fiindcă mănînc sub media de proteine a unui călugăr budist, compensez cu o dușcă zdravănă. Dumnezeu să ne ierte!

O căldură insinuantă îmi pătrunde în mațe și spiritul îmi moțăie, împleticindu-se în presupuneri.