M-am obişnuit cu acest curs plictisitor şi repetat al vieţii. Fiecare zi e la fel, iar asta e cert. Mereu acelaşi program, aceleaşi obiceiuri. Şcoală, teme, distracţie, somn etc. Zilnic.

Şi mă gândesc că nu am un scop, un ţel pe care să îl ating (pentru ziua de mâine). Las mereu soarta să decidă totul. Şi, dacă aş putea, cu orice preţ, pentru orice în lume, aş schimba asta.

Aş pune soare pe cer când norii plini de furie se adună deasupra lumii şi aş opri vântul din bătaia sa pentru a-l calma. Aş pune pe feţele triste ale oamenilor un zâmbet, oricât de mic ar fi, dar să existe. Aş schimba cursul apelor pentru a-mi fi schimbat, la rându-i, cursul vieţii.

Şi ce n-aş mai face… Dar, din păcate, eu nu pot face nimic din cele de mai sus. Sunt doar un om. Un om ca oricare alţii. Nu sunt cu nimic mai special decât ceilalţi, nu am nimic în plus sau în minus faţă de ei.

Privesc ca toţi oamenii acelaşi apus, acelaşi pământ, aceleaşi stele, pe care nu le pot nici măcar număra. Sunt multe şi împrăştiate, asemenea gândurilor mele, iar de aş încerca să le număr, să le adun pe toate laolaltă, s-ar face toate pulbere.

Cerul e vast şi plin de nori, precum mintea mea e plină de idei. Pământul are tot atâtea pietre câte visuri am şi eu. Şi câte şi mai câte comparaţii pot fi făcute… Sunt foarte multe. Asemenea dorinţelor mele.

Timpul, însă, e un bătrân singur care trece şi îi ia şi pe alţii cu el. Şi el nu iartă, pentru că iertarea e semn de slăbiciune, iar timpul e puternic şi rece precum un hoţ. El nu iartă pentru că astfel s-ar opri din drumul său continuu, care nu ştim unde duce. Dar, de-l voi întâlni vreodată, din întâmplare, voi striga către el: „Opreşte-te, o clipă, pentru ca eu să pot trăi acest moment de fericire!” Dar el va fi de mult plecat şi nici măcar nu mă va fi auzit.

Asemenea mie, mulţi oameni vor să schimbe ceva, sau mai multe. Din păcate, şi ei sunt conştienţi că nu pot face asta. Şi revin la vieţile lor de dinainte, obişnuindu-se cu ideea neputinţei. Iar acest cer şi acest soare ne sunt martori.

De-ar însemna fiecare stea căzătoare o promisiune că dorinţele pe care ni le punem se îndeplinesc… Dar stelele nu garantează asta. Stelele nu ne garantează nimic. Stelele doar stau acolo sus, pe cer, la locul lor, şi ne privesc. Ne luminează noaptea asemenea unor lampioane care nu se sting niciodată, iar ziua dispar odată cu luna, ascunzându-se în spatele unei perdele albastre. Acea perdea care ne împiedică să vedem ce e în spatele ei: un infinit negru de planete şi galaxii.

Mă întreb unde aş ajunge dacă aş cădea în vid. Aş ajunge undeva? Sau m-aş descompune în milioane de bucăţi, devenind una cu universul? M-ar prinde oare cineva şi m-ar trezi pentru a-mi spune că visez?

Îşi va mai aminti cineva că am existat oare? Sau voi rămâne uitat precum au făcut-o şi alţii? Îşi va mai reaminti oare prezentul nostru că şi eu am făcut parte din trecutul omenirii? Nu cred. Uitarea e inevitabilă.