Îmi pare rău că trebuie să încep cu o mărturisire, eu nu-l mai aştept de mult pe Moş Crăciun! Astfel că, vă spun-scriu, cu mâna pe inimă, mi-am dorit să treacă cele trei zile de „sărbătoare”, ca să mă pot aduna. Nu de sub masă, dacă asta aţi crezut cumva, cârcotaşilor, căci dacă supermarketurile ar trebui să trăiască din ceea ce cheltuiesc eu pe mâncare în această perioadă, cu siguranţă numărul şi densitatea lor ar fi alta. Dar nu este singurul motiv pentru mă consider atipică. Nu-mi place Crăciunul!
Na, am spus-o. Nici n-a fost greu, când trebuie să mă decid asupra unui lucru important privesc peretele din spatele monitorului şi implicit din faţa mea, am lipit pe el un sticker drăgălaş care mă binedispune, şi-mi pun cea mai grea întrebare a sezonului. Când am devenit Grinch? Sau mai degrabă Scrooge? Dar nu, nu pot fi Scrooge, pentru că poveştile mele de Crăciun nu se termină cu happy-end.
Cred că toată frământarea a pornit de la afirmaţia, nevinovată de altfel, a unei copile, privitoare la ziua mea de naştere. „Ce cool e să fii născut de Crăciun!” Şi uite-aşa, m-am tot gândit şi gândurile mi-au luat-o razna, şi mi-au provocat insomnii (sau o fi şi nebuna de lună plină, parcă poţi să ştii) şi după multe momente de introspecţie am decretat: nu e COOL.
S-o luăm cronologic… Când eşti puşti şi aştepţi ziua de naştere, când spui că ai 6 ani şi jumătate (nu ca acum când te-ai oprit la 30 de ani şi câteva luni, 2, 3 sute…) şi eşti prieten cu toţi copiii din bloc, eşti conştient că nimeni nu va veni la ziua ta. Fiindcă ziua în care eşti tu născut este sărbătoarea familiei. Cineva, de mult, cine mai ştie cât de demult, a „decretat” acest lucru. Toţi copiii stau acasă cu familia. Şi-l aşteaptă pe Moş Gerilă! (aşa era trecut moşul în buletin înainte de 89). Iar tu, ca un copil care ştii că părinţii te iubesc şi se simt vinovaţi pentru nefericirea ta, forţezi lucrurile şi le spui prietenilor că la tine va veni moşul. Moşul adevărat. Şi-abia atunci puştimea de pe scară, ba chiar şi de la scara A, te va onora cu prezenţa. Şi asta merge câţiva ani, înveţi poezii, împodobeşti bradul, care atunci era natural, fiindcă nu aveam atitudinea ecologistă de acum, un prieten de familie va fi întotdeauna moş, pentru ca tata să fie martor la bucuria fetei lui. Sau, mă rog, pentru ca fata să nu-şi dea seama că moşul e tata? La un moment dat însă vei ajunge la poezia anilor în care te întrebi „de ce-am crescut prea mare, Moş Gerilă, şi-n cartea ta m-ai şters dintre copii? Opreşte săniuţa, fie-ţi milă, te-aştept măcar odată să mai vii.”
Şi uite-aşa, dragii mei am ajuns să mă întreb de ce este Crăciunul sărbătoarea familiei? Mama îmi povestea acum foarte mulţi ani că ea nu a mâncat şorici când era mică. Lasă că nici mare pagubă nu este. Fiindcă oamenii moderni , interesaţi de alimentaţia corectă şi sănătoasă, ştiu despre lipsa aportului nutritiv al alimentului în discuţie. Îl mănânci fiindcă îţi place şi atât! Tataie le făcea copiilor lui, din pielea porcului, opinci. Nu trebuie să vă oripilaţi. Opinca nu a fost un „MUST-HAVE” al garderobei ţăranului roman, prin excelenţă. Am văzut-o expusă prin muzee în diferite zone ale continentului. Şi olandezii au „opincile”lor, din lemn, se cheamă saboţi. Şi când „pantoful” nu avea talpă antiderapantă, lua apă şi picioarele îţi îngheţau destul de repede, uliţele satului nu erau luminate (la bunicii mei în sat curentul electric „a venit” prin anii 66-68), copiii nu prea plecau de-acasă. În zona de baştină a mamei mele nici nu ştiu dacă se cântau colinde. Primele colinde adevărate le-am auzit în Cluj, unde Crăciunul, chiar şi în anii studenţiei mele, chiar şi în lipsa unor alimente de bază, era marea sărbătoare a ardelenilor. Noi eram mari petrecăreţi de revelion.
Între timp am devenit părinte şi, pentru plăcerea copiilor mei, l-am reactivat pe Moşu. Numai că acum se numeşte Crăciun. L-a îmbrăcat concernul Coca-Cola, l-am transformat în cel mai mare „vânzător-de-orice-o-fi-bun-de-oferit”. În acei ani, l-am iubit pentru bucuria copiilor mei, pentru băiatul meu care tremura de emoţie când îşi găsea cadoul sub brad. Bineînţeles că nu mi-au plăcut niciodată serbările de „pom”de la grădiniţă, au fost un mare chin. Dar, devenisem adult, aşa că le-am acceptat, timpul le-a transformat în amintiri „drăguţe”, cum face el şi cu momente mai urâte. Dar, indiferent că iubim sau nu Crăciunul, omul modern va transforma sărbătoarea familiei încet, dar sigur, în „hai-să-mergem-pe-Valea-Prahovei-şi-să-stăm-blocaţi-în-trafic” sau “ să-facem-cumpărături-în-Mall”, şi variante mai puţin cool, gen „să-ne-ghiftuim-cu-porc-şi-tradiţii-în-Maramureş”. Şi aici aveţi voie să vă daţi drumul la imaginaţie. Şi pentru toţi cei care veţi citi „sper că aţi avut un Crăciun fericit”.
VIOLETA LEANCĂ este profesoară la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…