DRAGI  PRIETENI… –  Punem mâna pe carte… Începe, la Paris, Salonul anual de carte. România e prezentă. În ceea ce mă privește, v-am dat întâlnire duminică, 20 martie, celor care ași fost prin perimetru. Pentru o poveste adevărată legată de România în Primul Război Mondial și ajutorul oferit, atunci, de țara aliată Franța. Imaginați-vă o infirmieră franțuzoaică, care – evident – nu știa foarte multe despre România atunci când a plecat din Paris (în afară de legenda Reginei Maria, personaj exponențial al epocii…), venită, prin Iași – via Anglia, Rusia etc. – să aline rănile soldaților români… Un capitol fascinant de Istorie, cu majusculă. Țara-invitată de onoare în acest an la Salon este Coreea de Sud. Dar fiecare zi are surprizele ei – inclusiv românești.

GEOPOLITICA VINULUI  –  Geopolitica vinului nu este simplă poveste. Vinul spune despre cultivatorul viţei de vie mai multe decât credem – despre caracterul său, despre Istoria sa, despre relaţiile cu vecinii, despre respectul faţă de el însuşi şi faţă de pământul pe care-l are şi, mai ales, despre ce anume preţuieşte el mai mult: cantitatea sau calitatea. Istoria ne arată că numai populaţiile sedentare şi care au o anumită continuitate au practicat viticultura şi vinicultura. Via şi vinul nu sunt produse spontane – precum muşeţelul sau măghiranul. Din via plantată de tată va produce vin şi fiul (mai ales!), dacă ştie s-o îngrijească bine – ceea ce presupune o constantă grijă faţă de calitate şi faţă de pământ. În lumea de azi, cererea mare nu este pentru vinurile produse din soiuri transnaţionale – precum un Merlot, pe care-l poţi planta cu succes din Franţa până în China şi din Argentina până în România; cererea celor care dirijează pieţele este pentru soiurile locale, cu indicaţie geografică atestată şi protejată, capabile să ofere senzaţii inedite şi unice. În momentul de faţă, vinul românesc este mult mai bun decât imaginea de ansamblu a ţării – aşa cum o percep străinii, pe drept sau pe nedrept. Această realitate este un dat – şi împotriva lui trebuie să acţionăm. Cum am mai spus-o / scris-o şi cu alte prilejuri, noi nu trebuie să schimbăm imaginea – ci trebuie să schimbăm realitatea, după care imaginea se va schimba de la sine. Chiar dacă România produce vin mult (şi parte din el e chiar bun, după toate criteriile), legenda actuală a României nu ajută mult la vinderea lui.

DIN CRONICI DE AZI  –  Joi 3 martie am organizat la Paris, alături de colegii din UNESCO – Delegația României – Paris, un spectacol de doine – cântate la cobză de rapsodul popular Ion Creţeanu  și o degustare de vinuri românești (trei, Doamne, și toate negre)… A fost un omagiu adus primăverii, bineînțeles (am dat și mărțișoare cu acest prilej, niciodată nu e prea târziu), dar a fost și sub semnul unei aniversări: anul acesta se împlinesc 60 de ani de când România a devenit membră a UNESCO (1956). Aproape că nu aș putea spune care au avut mai mare succes – doinele sau vinurile… Să spunem că au făcut casă bună împreună (ceea ce nu era un secret pentru noi, dar e bine că au remarcat și invitații străini pe care i-am avut).

UN GÂND – Mulți dintre oamenii mari ai Istoriei lasă în urmă nu numai o operă (artistică, politică etc.), ci și povestea unor vieți foarte interesante. Deseori, cunoscându-le viața le înțelegem mai bine opera.  Și, mai ales, o putem aprecia și valorifica mai mult.

CULINARĂ – Ştiaţi că dacii mâncau, printre altele, varză, brânză, măsline, miere şi usturoi? Că Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş nu au încercat cartofii prăjiţi? Că Mihai Viteazul şi soldaţii lui nu ştiau ce e mămăliga şi mâncau o fiertură de mei? Că Ştefan cel Mare nu a gustat niciodată o roşie? „Din istoria alimentară a românilor” este una dintre cele 91 de poveşti istorice incluse în volumul „Cea mai frumoasă poveste”…

PUȚINĂ ISTORIE NU STRICĂ NIMĂNUI – Aş fi foarte tentat să spun că există, în viaţa lui Brâncuşi, unele episoade care s-ar putea vinde foarte bine – în aproape orice limbă a pământului. Imaginaţi-vă un film artistic plecând de la întâlnirea lui înflăcărată (pare-se) cu marea artistă româncă pe nume Maria Tănase. Această din urmă voce este puţin cunoscută în lume (şi nu e singurul astfel de caz printre artiştii români). Dar simpla ei apropiere de Brâncuşi poate fi esenţa unei poveşti care ar interesa pe toţi cei care ştiu ceva despre marele artist. Multe proiecte culturale româneşti se blochează în faţa obstacolului finanţărilor ‒ şi nu e niciodată redundant să reamintesc faptul că banii băgaţi în cultură nu sunt cheltuieli, ci investiţii. De când e lumea şi pământul, cultura nu poate exista în afara banilor. Cred că ar trebui să renunţăm la imaginea romantică a artistului falit care ziua stă prin cafenele, cu un pahar plătit de alţii în faţă, iar noaptea creează capodopere. Desigur, au fost şi vor fi şi astfel de exemple – dar istoria artei nu se rezumă la ele. Fără mari proiecte – private, ecleziastice, instituţionale sau de stat ‒, marea artă ar fi cu mult mai mică. Arta sau cultura se fac poate 10% prin voluntariat ‒ şi 90% prin mecenat.

ALT GÂND – Vă propun să ne gândim la parabola unei echipe de fotbal: chiar dacă tu eşti un jucător în plină formă, este puţin probabil să devii golgheter în condiţiile în care coechipierii tăi par fie accidentaţi, fie predispuşi la cartonaşe galbene…

ADRIAN  CIOROIANU  este profesor universitar, istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; este noul ambasador al României la UNESCO…