1.Din cartea la care scriu… – Ne întîlnim pe Lăpușneanu, la cofetăria Tufli, vizavi de anticariatul lui Grumăzescu. Deși e destul de frig, iar domnul P. e într-un pardesiu cam subțire, stăm afară la o masă, în față cu două sucuri neacidulate. Încă de la început, domnul P. îmi pune în vedere:

-Să știți că am acceptat să vin numai de dragul lui Merfu, ne cunoaștem de vreo patruzeci de ani și nu puteam să-l refuz. Vă rog foarte mult să fiți discret. Informațiile pe care vi le dau sînt confidențiale. Dacă, totuși, implicați numele meu în vreo afacere în acest sens, să știți că eu am să neg tot. Ne-am întîlnit absolut întîmplător. Clar?

-Clar. Vă asigur că nu vă voi implica în nici un fel.Figura emaciată și posacă a domnului P. nu exprimă nimic: o fi de acord?

Continuu:

-De ce e așa de important Capul de bour, domnule…

-Domnule și atît.

-De ce e așa de important Capul de bour, domule? Pentru că e vechi?

-Și pentru că e vechi. Vestitele Cap de bour, emisiune care cuprindea patru timbre, de 27, 54, 81 și 108 parale, au fost primele mărci poștale tipărite în Moldova. Se întîmpla asta în iulie 1858, în timpul caimacamiei, adică al regenței…

-Știu.

-Mă bucur! Puțini mai știu azi. Așadar, au fost tipărite în timpul regenței prințului Nicolae Vogoride sau Vogoridis. Era o figură Vogoride ăsta! Deși era văr de-al doilea cu Alexandru Ioan Cuza, iar nevastă-sa, Ecaterina, zisă Cocuța, făcea parte din familia Conachi, familie înflăcărat unionistă, cum era și ea, prințul Nicolae a fost antiunionist. Și de ce? Fiindcă turcii i-au promis domnia, dacă-i ajută. Așa că prințuloiul nostru, umblînd după ciolan, s-a făcut frate cu dracul: a făcut multe prostii, a falsificat alegerile în favoarea antiunioniștilor, mă rog. Însă nu și-a dat arama pe față. Stătea cu curul în două luntrii: se făcea că e lapte și miere cu unioniștii, dar pe la spate îi carota. Nu mai dau amănunte, că vă plictisesc.

-Nu mă plictisiți.

-Nu? Ei, Cocuța, nevastă-sa, unionistă cu trup chm! și suflet, a umblat prin corespondența lui bărbatu-său și a găsit scrisori compromițătoare, care dovedeau că Vogoride, la ordinul turcilor, a falsificat alegerile. Cocuța a dat aceste scrisori unioniștilor, iar unioniștii le-au publicat și difuzat în toată țara. Mai mult, au tradus scrisorile și le-au trimis la toate marile cancelarii europene. A fost un mare scandal politic la nivel european. În final, otomanii au trebuit să dea înapoi și astfel s-au convocat Divanurile ad-hoc, despre care știm din cartea de istorie, și pe urmă s-a ajuns la Unire. Iar Vogoride, trist și singur, bînd și chefuind cu muierile ca disperatul, după ce a păpat mare parte din averea nevestei a murit în 1862, la 47 de ani. Cocuța, femeie creștină, avea să-l ierte și să-l îngroape pe prinț la Brăila, unde Conăcheștii aveau o moșie. Peste opt ani avea să moară și ea de malarie, la numai 40 de ani.

-Dumnezeu să-i… iepure! Dar să lăsăm pe boul de prinț și să revenim la bourul nostru.

-Da, scuzați-mă, m-am depărtat de subiect. Vogoride, jucînd la două capete, a luat și unele măsuri liberale, să le zicem așa. Printre altele, a permis tipărirea la Iași a acestei emisiuni de mărci poștale. Totul s-a făcut după model austriac, s-au folosit matrițe de oțel, mă rog, treabă nemțească. Timbrul reproduce într-un cerc capul de bour, care, se știe, e semnul heraldic de pe stema Principatului Moldovei, mai este o goarnă poștală pe el și o stea în cinci colțuri, iar legenda „porto scrisori” este scrisă cu litere chirilice. Tirajul a fost mic, fapt care mărește azi și mai mult valoarea Capului de bour. Ei bine, Vogoride și-a asumat oarece riscuri permițînd tipărirea acestor timbre. Turcii nu agreau în nici un fel astfel de acțiuni de autonomie instituțională sau economică, cum ar fi moneda proprie, însemnele sau drapelul.

-Merfu mi-a sugerat că dumneavoastră domnule…

-Domnule! mă întrerupe domnul P cu o figură posacă, bolnăvicioasă. Știu că prin urbe s-au răsuflat unele lucruri. Răposatul Vartan era un om fair-play, dar… avea gura cam mare. Totuși, am să vă spun despre ce-i vorba. Adevărul este că, dintr-un anume motiv, puțin îmi pasă. Cu toate acestea, vă rog încă o dată să fiți discret.

-Evident. Promit!

-Da, Vartan a cumpărat Capul de bour de la mine. Cum s-au petrecut lucrurile. Cunoșteam povestea acestor timbre, adică cele ce v-am spus, dar și multe alte lucruri. Sînt chestii fascinante. Aceste timbre sînt celebre în întreaga lume, orice filatelist adevărat visează la ele. Bun! Și într-o zi, eram încă pe vremea aceea inspector principal la Arhivele Statului din urbe, acuma sînt pensionar, făceam pregătiri în depozit pentru o microfilmare. La un moment dat, brusc, mi-am dat seama că am în mînă o adevărată comoară. Am pus din întîmplare mîna pe un plic, l-am examinat cu ochi de specialist și mi-am dat seama că am descoperit un timbru din seria Cap de bour. Timbrul era lipit pe o scrisoare, o plîngere trimisă de un amploaiat din Bacău către Ministerul Finanțelor din Moldova. Marca poștală era datată 25 ianuarie 1859, la o zi după Unirea Principatelor, vă dați seama? Aș spune că mi-am pierdut capul, dacă nu l-aș fi avut prins pe umeri. Cu inima plină de bucurie m-am dus la directoarea Arhivelor, domnișoara Zîna P. Alergam pe scări să-i împărtășesc cît de repede marea mea descoperire. Dacă descoperi o dată în viață așa ceva, poți spune că ești fericit. Cînd colo, domnișoara Zîna mă expediază ca pe fitecine, motivînd că nu are timp. Auzi, domnule! Fufa și proasta dracului, nu zic mai multe, că nu merită, și-a făcut timp abia după două săptămîni, cînd a binevoit să se intereseze ce se întîmplă cu timbrul descoperit. Zii proastă și pace! Numai că eu, chiar în perioada asta, am început să merg pe la spitale, să-mi fac tot felul de analize și… mi-am schimbat totalmente planurile. M-aș fi bucurat să pot contribui la îmbogățirea patrimoniului național, dar… Am decis să vînd timbrul. Proastei de directoare i-am spus că mă înșelasem, nu era vorba de Cap de bour. Dobitoaca n-a bănuit nimic. Ca specialistă e zero barat.

-E scump un astfel de timbru?

-Prețul de pornire la o licitație pentru un astfel de timbru este de 50.000 euro și poate ajunge pîna la o valoare de zece ori mai mare.

-Oho, iată prea posibilul mobil al crimei,, îmi zic.

-Și l-ați vîndut.

-L-am vîndut. M-am interesat discret și astfel l-am găsit pe potentul om de afaceri Toader Vartan. Suma pe care mi-a dat-o e secretă, dar vă pot spune că este mult peste 50 000 de euro.

Mă uit ca la un gîndac scîrbos la figura bolnăvicioasă și rea a domnului P.:

-Vasăzică sînteți un om bogat.

Domnul P. tace. Apoi spune, uitîndu-se în pămînt:

-Cu banii ăștia am bătut toate clinicile Europei, domnule. Am leucemie.

 

2. Un fragment… – Mîine, sper, îi dau de capăt: „ Pe cîți nu primești, salcie-sălcioară, zeiță nepăsătoare și languroasă, în ramurile tale binecuvîntate! Poposesc vrăbiuțele, care zboară din infernul cuibului familial de sub streașina casei, ca să se defuleze un pic bîrfind-ciripind. Adastă presurile modeste, apar și dispar pe nesimțite. Se cocoață un măcăleandru, foindu-se cu cioculețul în sus: se mîndrește infamul că a prins o gîzuliță, care încă se zbate – ce te semețești, măi bondocule, măi gușuliță roș-portocalie? Prin octombrie, cînd vînturile și ploile reci încep să agite frunzulițele galben-ruginii în tinctura amară a toamnei, vin botgroșii de peste Marea Baltică, din Scandinavia cea hain de friguroasă. Uite și pițigoii cu penet fistichiu ce vin dinspre lacurile mazuriene. Își balansează cozile codobaturile alb-gri, cu bărbie neagră, așa cum echilibristul pe sîrmă își cumpănește mersul cu o prăjină; mama le zice fîțaci, fiindcă dau din coadă mereu: fîț-fîț! Cintezele vin ca la casa lor în salcie, pentru că sînt învățate cu pădurile de sălcii din Delta Dunării. Își fac la bifurcația crengilor cuiburi din scoarță de copac, mușchi și paie, mascîndu-le măiestru cu licheni. Femeiușca-mămică cu puii pleacă toamna spre Golful Piersic, poate la coșbucianul Bab-el-Mandeb („Sînt, pașă, neam de beduin/ Și de la Bab-el-Mandeb vin”), însă bărbătușul rămîne pe loc să admire ultimul vals al frunzelor toamnei cu cadența lui misterioasă și îndurînd apoi gerurile iernii noastre. D-apoi ciocănitorile numite pe la noi și ghionoi! Mai nu este zi ca pe la 8-9 dimineața să nu declanșeze sirena începerii lucrului: Țîc-țîc-țîc! vin în zbor săltat. Toate în salopete elegante, de trust serios: cu roșu, cu negru și cu alb. Se prind hotărîte de crăcile uscate și încep să le verifice: toc, toc toc, toooc! Urcă în susul crăcii ca niște electricieni cu căngi la picioare (cum vedeam în vremea copilăriei, cînd s-a electrificat satul) și iar se opresc cu verificatul: toc, toc, toc, toooc! cu precizia lipsită de emoție a unor mecanici.”

3.Alt fragment – Cînd un sfînt al lagărelor comuniste murea de chin și de istovire, ceilalți deținuți povesteau cum, în clipa morții, cînd duhul sfîntului ieșea din trupul lui, auzeau un fîlfîit slab și moale, ca o respirație omenească. Sufletul lui zbura cu un fîlfîit ca al păsării morții… Așa trebuie să fi zburat și sufletul tatălui meu, chinuit într-un lung război mondial, în colectivizări și-n alte talazuri ale vieții, astfel trebuie să fi fîșîit moale și sufletul lui Virgil, prietenul meu, și al verișoarei Violeta, pierită tînără și ea de o boală incurabilă, cum trebuie să fi plutit ușor sufletele și altor oameni dragi mie, răspîndind bună mireasmă, cum zice în cărțile sfinte. Iar salcia… salcia întinerește din nou. Mlădițe noi iau naștere din crengile ce păreau uscate. Într-o vreme am crezut că se va usca și am sădit un nucșor într-o toamnă, pe 20 octombrie – de ziua pomenirii sfîntului Gherasim din Kefalonia, sfîntul caritabil și vindecătorul bolilor psihice. De aceea am dat nucului numele de Gherasim. Dar va mai avea de așteptat Gherasim. Deocamdată salcia mea e tare! Dacă se usucă cîteva ramuri, nu se usucă și rădăcina. Și iată iarăși o pereche de porumbei urcați pe creasta salciei – uguiesc și se ciugulesc ciocușor în ciocușor. Mă uit la ei cu ochii încețoșați, zîmbind, și spun:

-Vezi tu hulubii aceia, Marie?

-Îi văd.

-Aceștia sînt dragostele noastre, a mea și a ta.

-Cum știi tu să le mai sucești.

-Da, după toate greutățile și frumusețile prin care am trecut, s-au făcut hulubi, se sărută și stau suuus-sus, în vîrf.

-Așa de tare s-au iubit amîndoi? mă întreabă ea retoric.

-Da. Acuma vezi ce înseamnă hulubașii aceia? Sînt dragostea.

 

4. Dintr-un text – …din care am mai dat niscai fragmente (cam toate!) Despre salcia pletoasă și locuitoarele ei (așa se cheamă pînă la noi ordine): „ Alții spun că păcătoasa de cucoaică îl strigă în van pe cuc: cucu! cucu! Cucoaica a făcut păcate cu zglobiul de pănțăruș, o păsărică ce-și face cuibul prin tufișuri și buruieni. Aflînd că este înșelat, cucul a zburat pînă hăt la Dumnezeu să se jeluiască. Văzînd o așa pioasă faptă, Domnul l-a oprit pe cuc în cer, ca să-i cînte Lui. Iar pe cucoaica cea desfrînată a lăsat-o pe pămînt să cînte la cei păcătoși, iar pănțărușul să-i fie slugă. De atunci cucoaica își caută în zadar bărbatul: cucu! cucu! dar nu-l găsește, fiindcă, cum spuneam, acesta este luat la sînul lui Dumnezeu. Iar pănțărușul, drept pedeapsă, îi clocește cucoaicei ouăle și-i scoate pui. Îl vezi pe bietul pănțăruș prin tufișuri și fînețe sau chiar prin grădini cu boscheți. L-am văzut și eu de cîteva ori în tufele de liliac și de trandafir japonez de sub salcie. Pe aici stă, nu se aventurează sus, în salcie. Sfîr-sfîr, trece doar de la o tufă la alta. Își face cuib pe la sfîrșitul lui aprilie într-o îndesitură de rămurele și clocește. Greu să-i găsești cuibul și, în genere, greu vezi pănțărușul. E foarte vigilent și iute. Mîța noastră prinde hăbăuce de vrăbiuțe, chiar și mierle, dar n-am văzut-o niciodată cu pănțăruș în bot, deși acesta țopăie mai mereu pe sub nasul ei. Pănțărușul e tare mic, motiv pentru care mai este numit țînțăruș, nuculiță, sfredeluș, ochiul boului și în alte feluri. Ne minunăm la tv de micimea unor păsări exotice, dar unele specii de colibri sînt mai mari decît ghemotocul de pene cu gheruțe numit pănțăruș. Mic-mic, dar e frumușel: cît o nucă, rotunjor, dar semeț, cu pieptul bombat (poate de aceea îi zice pănțăruș, de la „panțîr” – un cavalerist împlătoșat de odinioară), neastîmpărat și cu penaj maroniu deschis, asemeni cafelei cu lapte, ca să vă faceți o idee. E un curățător de soi, mănîncă păianjeni și alte gîzulițe de pe frunzele plantelor. M-am oprit asupra lui pentru că puțini mai avem ocazia să vedem pănțărușul. După ce l-a pedepsit Dumnezeu, conform legendei, acum îl pedepsim noi, oamenii, eliminînd toate tufele de pe pajiști, de pe fînețe și din grădini, care, chipurile, sînt „inestetice” și ne scad producția agricolă. Iar sărmanul pănțăruș dispare odată cu aceste tufe.”

 

5. Dintr-un alt text –

-Să fie paharul un însemn al Iașului? îl întreb, încercînd să deviez spre o convorbire despre Iași.
-Mai întîi, mă bucur că ai spus „Iașul”, iar nu „Iașiul”, cum spun milioanele de dîmbovițeni, mînca-i-ar puchibala… Da, de bună samă că ieșanul are multă tragere de inimă spre pahar (nu cu apă), cum are și idiomul lui bemolizat, cum are vorba molatecă, cu „măi”, „bre, omule”, „oleacă”, „tăti cele”, „iaca bre”, ista”, cum are mersul mai domol și vorba plină de ifos și de rouă: „Noi, iștia de la Ieși”.

-Și cum sîntem „noi, iștia de la Ieși”?

-Păi, locuitorii lui sînt modelați după cum îi și Ieșul: molcomi, spirituali, indolenți, refractari la înnoiri, purtători ai unei pasivități orientale și ancorați tare în trecut.

-Mîndria asta a trecutului nu vine dintr-un complex de inferioritate, adică dintr-o lege, asumată de ieșan, a efortului minim?

-Dragul meu, oricîte straturi de glod s-ar depune în tîrgul nostru, tot nu vor putea să șteargă vreodată urmele pașilor lui Eminescu, urma ciubotelor de iuft ale diaconului Creangă, urmele atîtor oameni iubiți de altădată…. Spiritul acesta de inferioritate de care vorbești este vecin cu cel de superioritate. D-apoi spiritul critic al ieșanului, vocația prieteniei… lipsa voinței de a trăi… E… e o emanație, un efluviu, o radiație divină, – numește-o cum vrei! – care moleșește individul ca un narcotic. Nu-l lasă să se aventureze în accese de energie, îi retează aripile cu care să se avînte în zboruri riscate, dar, în schimb, îi dă aici, unde îl ține prizonier, o fericire dulce ca orice narcotic. E un fel de Nirvana ieșană, care te cuprinde cu încetul și din care te superi, dacă ar încerca să te smulgă.

-Deci, fatalismul ăsta congenital, cum a zis cineva, lipsa de inițiativă, reverie, flexibilitatea, chiar timiditatea, o anume trăire în marginea vieții și psihastenia sînt, pînă la urmă, calități.

-Cam așa. Istoria o dovedește. Pe ieșeni (cînd zic ieșeni nu mă refer la uvrierii cu palmele) îi unește disponibilitatea pentru artă, ancorarea în cultură și artă, menținerea tradițiilor, prețuirea trecutului… Iașu-i ca o amantă bătrînă, o hoașcă nărăvită de care nu te poți despărți. O bați, o alungi și pe urmă te rogi să te ierte. Asta-i zestrea noastră. Ea e darul, nenorocirea și osînda…

6. Un fragmețel – Din romanul lu’ mandea: „În fine, începe ședința. Apare sfecla gălbejită a Facocerului. Vorbește cu vocea lui cea mai puțin polară. E în toane bune. Se defulează și el o leacă bătînd cîmpii o vreme. Cu grație de elefant-baletistă pe gheață. Ne uităm la el cu admirația neprecupețită purtată de britanici Elisabethei Two, chiar dacă ar ajunge, Doamne ferește, într-o stare de imbecilitate profundă. Speech-ul șefului are norocul să se termine cu un pîrț venit oportun nu se știe de la cine, un pîrțîit prelung, ca atunci cînd croitoreasa rupe o pînză veche și îmbîcsită; sau ca o bucată muzicală lirică terminată brusc într-un scherzando comic; sau ca atunci cînd scrijelești luuung și plăcut mașina vecinului cu o monedă – scrrrjjjjjșșș; ah, sînt adevărate poeme necunoscute pîrțurile astea! Așa că rîdem cu toții. Se poate spune că a fost reușit – de speech vorbesc. Ați observat că întotdeauna pîrțurile destind atmosfera? Ne adunăm cu toții în camera mai mare pe ușa căreia scrie Redactori adjuncți.”