1. DESPRE „CUMINȚENIA  PĂMÂNTULUI” ȘI NU NUMAI –  Sunt pentru achiziționarea de către statul român a Cumințeniei Pământului. Am și apărut într-un videoclip al Televiziunii Române pentru această campanie. Sunt tentat să văd partea bună a acestei povești, a acestei dezbateri animate. Foarte mulți dintre concetățenii noștri poate că au aflat doar cu această ocazie de această lucrare a lui Brâncuși, și spun asta cu un oarecare regret. Pentru că nu se poate spune că auzim în fiecare zi în spațiul public dezbateri despre marii noștri artiști, sau mă rog despre marii artiști născuți în România, așa cum e cazul lui Brâncuși, un artist româno-francez care iată ne-a făcut celebri din punct de vedere al artei europene a secolului XX. Eu mă bucur că se discută atât de mult în această perioadă pe această temă. E normal să fie și opinii pro și opinii contra. Poate că nu a fost nici cea mai bună perioadă pentru o astfel de dezbatere. Gândiți-vă că într-o vară dominată de Brexit, de foarte actuala problemă a migrației, a relațiilor cu Turcia.. așadar atenția omului obișnuit este atrasă în zeci de direcții diferite.  A discuta, în acest context, despre o operă de artă, poate că pe unii i-a confuzat. Totuși e bine că s-a discutat. Haideți să rămânem la această concluzie pozitivă: e bine că se discută. Era normal ca anumite companii românești să participe, dar mult mai îmbucurător este că sunt foarte mulți români care au dat, după posibilități, sume de bani, implicându-se astfel în această campanie care, trebuie să recunoaștem, a fost relativ scurtă, de doar câteva luni. Și nu s-a discutat cu aceeași intensitate pe tot parcursul acestei perioade. Acum că se apropie termenul, discuțiile se intensifică, s-au inflamat puțin spiritele. Mai sunt câteva săptămâni și campania se încheie. Eu m-am interesat inclusiv în Franța, am discutat cu parteneri și cu prieteni francezi: nicăieri în lumea occidentală statul nu își asumă întreaga responsabilitate în astfel de situații. Sigur că sectorul privat acolo e mult mai activ sau poate este cointeresat în a participa. Aici este un aspect la care trebuie să reflectăm noi înșine: cum putem cointeresa actorii economici din România să investească în artă, să investească în cultură, sigur, cu deducerea anumitor taxe. Din acest punct de vedere aș spune că suntem pe o cale a normalității. Nu trebuie să așteptăm totul de la stat. Nu e totul foarte limpede, am văzut acum o dezbatere la nivel de avocați, cred că unul din avocații familiei care deține statueta a spus că oricum statul și-ar fi luat angajamentul să o cumpere, chiar și fără suma de la cetățeni. Sunt detalii avocățești pe care vă mărturisesc că nu le stăpânesc în momentul de față și mă întreb dacă le stăpânește cineva în întregime. Oricum, niciunde în lume statul nu participă în mod determinant. Sigur că poate participa, dar nu își asumă responsabilitatea total. Eu nu aș spune că această campanie a fost un eșec, chiar dacă banii nu se vor strânge. Pentru mine, care sunt interesat ca un astfel de brand național precum Brâncuși să fie cunoscut în primul rând în România, aș spune că măcar din acest punct de vedere s-au făcut câțiva pași suplimentari. Măcar din acest punct de vedere unii oameni au conștientizat faptul că în țară putem avea valori de a căror existență practic nu știam până acum câteva luni. Dacă nu se vor strânge banii, asta nu va modifica ceea ce se cheamă cota internațională a lui Brâncuși. Brâncuși rămâne același mare artist, o mare marcă în arta europeană și mondială, indiferent de ce se va întâmpla în aceste săptămâni în România. Sigur că este vorba aici și de orgoliul nostru, dacă vom vedea această statuie într-un muzeu sau dacă ea va intra pe alte canale pe care nimeni nu le poate intui acum. Oricum, faptul că românii au aflat despre această operă și că s-a discutat atât de mult despre artă într-o vară destul de agitată, așa cum spuneam, cred că este un câștig.

2. SUNT NOPȚI MAI LUMINOASE DECÂT MULTE ZILE – Într-o vineri noaptea, timp de 4 ore, am avut marele privilegiu de a fi alături de Andrei Partoș în emisiunea sa săptămânală de la Radio România Actualități. Deși îl citesc și ascult pe AP de peste 30 de ani (nici mie nu-mi vine să cred cum au trecut anii ăștia!), a fost prima dată când am împărțit microfonul cu el – ceea ce altădată nici nu aș fi visat. Prin anii ’80+, când eram în liceu, apoi în facultate, citeam „cu sfințenie”, vineri de vineri, topul muzical pe care el îl coordona în revista (altfel discutabilă) „Săptămâna” și pot să spun că acest top a fost, pentru noi, cei de atunci, încă un fir subtil dar rezistent al legăturii noastre cu lumea liberă occidentală. Andrei Partoș (în Romania) și Andrei Voiculescu și Radu Teodoru (la Radio Europa liberă) mi-au /ne-au fost complici în convingerea că muzica (pop-rock, în acest caz) poate face lumea mai bună și mai liberă. AP, înainte de a fi vocea de radio din Costineștiul ultimelor două generații, chiar e psiholog. Aceasta poate fi o explicație pentru faptul că invitatul care am fost s-a simțit așa de bine. Al doilea motiv a fost acela că AP are o mini-echipă de studio „hyper-simpatică”, iar ascultătorii și cei care îi dau mesaje în timpul emisiunii sunt și ei pe valoarea realizatorului. Sunt, unele nopți, mai luminoase decât multe zile.

3. MEMORIALUL DURERII – S-au împlinit 25 de ani de la difuzarea primului episod al emisiunii „Memorialul durerii” (pe 21 august 1991), destinată cunoașterii unor eroi ai rezistenței anticomuniste, dar și a unora dintre ororile „justiției” de atunci. Realizată de doamna Lucia Hossu Longin și de o echipă mereu inimoasă, emisiunea a început ca o revelație, atunci. În timp, ca orice se întâmplă în lumea vizualului, au apărut și unele controverse. Dar, indiferent de orice, „Memorialul durerii” are meritul de a fi strâns mărturia a sute și sute de oameni, dintre care o bună parte astăzi nu mai sunt. Aceste mărturii sunt piese din patrimoniul post-1990 al TVR.

4. 23 AUGUST 1944 – Nu-i încurajez pe cei care se lamentează că noi am fi trădat Germania în acel 23 august. Îi rog pe cei care cred aceasta să citească mai multă istorie: eventual, să vadă pe câţi aliaţi a trădat şi câte alianţe a schimbat în plan extern Otto von Bismark în cariera lui de cancelar. SINGURA MIZĂ REALĂ A POLITICII EXTERNE E INTERESUL NAŢIONAL – restul e retorică. Dragi prieteni reali sau virtuali într-ale Istoriei, chiar dacă nu veţi fi cu toţii de acord cu ceea ce urmează, vă propun un punct de vedere. Din acest motiv e frumoasă Istoria – pentru că putem schimba idei, cheia adevărului absolut nefiind la cineva anume. Aşadar: 1. Nu, nu a existat nicio „telegramă de la sovietici” pe care ar fi aşteptat-o Mareşalul Antonescu pe 23 august 1944. Aceasta este o pură legendă, deloc inocentă. Nimeni nu a văzut-o, nici la Bucureşti, nici la Moscova, nici în vreun alt loc. Întrebaţi-vă mai bine „cui prodest” această legendă. 2. Tot ce doreau sovieticii în legătură cu România era să tragă de timp (prioritatea lor era să ajungă la Berlin). Stalin nu avea atunci nici un interes să-i ofere lui Antonescu / României presupusele „condiţii mai bune de armistiţiu”. Dimpotrivă, interesul URSS era să intre luptând într-o Românie inamică. 3. Stalin NU era interesat ca regimul de la Bucureşti să se schimbe. Pentru Stalin era mai bine dacă Mareşalul Antonescu ar fi condus România în timp ce Armata Roşie ar fi ajuns, cu baioneta la armă, în Bucureşti. Evident, sfârşitul lui Ion Antonescu ar fi fost acelaşi, dacă nu chiar mai rău. Dar ar fi fost cert mai rău pentru România. 4. Ideea că armata română i-ar fi putut ţine în loc pe sovietici pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi este pură supoziţie. În cel mai bun caz, era o simplă problemă de timp – adică se mai amâna puţin deznodământul. Ne place sau nu ne place, în acel moment înaintarea sovieticilor spre inima Europei era implacabilă. 5. Înlăturarea Mareşalului Antonescu, în acel moment, a fost singura soluţie raţională la o problemă care oricum era complicată. Din păcate, I.A. nu avea nici viziunea si nici viteza de reacţie tactică pe care momentul concret o cerea. Pentru binele ţării (sau ce mai rămânea din el), Mareşalul ar fi trebuit să întoarcă armele – sau trebuia eliminat el însuşi. Asta a fost, pe scurt, miza zilei de 23 august 1944. 6. În realitate, sovieticii au fost politic-frustraţi de evenimentele de la Bucureşti. Ei nu au mai venit ca „eliberatori” – pentru că Bucureştiul era deja eliberat, când au ajuns sovieticii, la final de august. Desigur, propaganda ulterioară a spus altceva – dar adevărul e unul singur: NU Armata Roşie a eliberat Capitala, ci tocmai acel eveniment din 23 august. 7. Chiar şi cu sovieticii în plin avânt, nimeni nu putea intui în acel moment că vor urma 45 de ani de comunism peste Estul Europei. E nedrept să acuzi pe cei care l-au înlăturat pe Ion Antonescu de faptul că ar fi „pregătit” comunizarea ţării. A cere acelei generaţii să aibă premoniţii sau previziuni e exagerat – e ca şi cum, peste ani, nepoţii nepoţilor noştri ne-ar acuza că nu am prevăzut toate problemele a căror sămânţă (deseori insesizabilă) se află în chiar zilele noastre de azi. (Desigur, e foarte posibil ca nepoţii să o facă!) Şi propunerea de concluzie: nu-i încurajez pe cei care se lamentează că noi am fi trădat Germania în acel 23 august. Unu la mână, îi rog pe cei care cred aceasta să citească mai multă istorie: eventual, să vadă pe câţi aliaţi a trădat şi câte alianţe a schimbat în plan extern Otto von Bismark în cariera lui de cancelar. SINGURA MIZĂ REALĂ A POLITICII EXTERNE E INTERESUL NAŢIONAL – restul e retorică. Şi doi: la 23 august, România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în câteva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat. Aşadar, să nu vă surprindă dacă vă voi propune următoarea cheie de lectură: prin faptul că i-a întors spatele lui Hitler, România i-a făcut Germaniei un mare bine! Să nu ne mai punem cenuşă în cap, că nu e cazul – dimpotrivă, orice german raţional ar trebui să mulţumească în sinea sa Regelui Mihai şi românilor de atunci pentru că aceştia au grăbit căderea oribilului Reich. Aşa cum, desigur, orice maghiar raţional îşi dă seama că intervenţia României din 1919, împotriva fantasmelor lui Bela Kun, a scăpat Ungaria de la a deveni, anticipat, o republică sovietică.

5. ÎNTREBĂRILE UNEI ZILE DE DUMINICĂ –  Realitatea din teren arată că luptătorii (și luptătoarele!) kurzi sunt printre cei mai eficienți împotriva ISIS/Daeș. Numai că ei luptă sperând că într-o zi, apropiată, vor avea statul lor. Unele state sau oficialități (din Occident) par să întrețină aceste speranțe. Altele (precum Turcia) se opun cu toată forța. E drept, deocamdată kurzii sunt relativ divizați între ei (pe o axă Est-Vest, analiștii occidentali estimau în Siria și Irak cca 90 de miliții, majoritatea înarmate, aliate sau rivale între ele, în funcție de conjunctură sau de sprijinul extern). Dar, chiar și așa, chiar dacă sunt mai „apropiați” de Turcia sau de Iran (intr-o încrengătură de interese, economice sau militar-politice), kurzii luptă pentru interesele lor, nu pentru a ne scăpa pe noi de ISIS. Citeam recent o analiză care spunea că dacă acești kurzi ar fi avut în ultimii ani unitatea de acțiune a ISIS-ului, atunci ei   și-ar fi delimitat și proclamat deja propriul stat. Nu s-a întâmplat (încă?). Iar întrebările chiar aceasta sunt: cât va mai dura până când problema unui eventual Kurdistan va fi pusă in mod frontal? Cine o va face? Să fie acesta încă un motiv al relațiilor mai delicate acum dintre administrația turcă și unele dintre cele occidentale?

ADRIAN  CIOROIANU  este profesor universitar, istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; este noul ambasador al României la UNESCO…