Ionuţ CRISTACHE – Bătrâna Doamnă și aurolacul (roman în serial, episodul 6)

Imagini pentru ionut cristacheSora ei, Odette, a rămas în casa Doamnei până după Sfântul Ion, au făcut împreună toate sărbătorile și Crăciunul și Anul Nou. Severin le-a adus de toate, șoferul lui a cărat fructe și carne și tot felul de pachete colorate, frigiderul înalt din bucătărie a fost burdușit cu provizii diferite. Nenea Turda le-a vizitat în fiecare zi, îi umpleau paharul și-l îndopau cu prăjiturile coapte de tanti Filica, adunate prin platouri mici, cu mânere din argint.

–Măi Doamnă, a zis vecinul, oamenii ar trebui să fie frați. Toți…

–Zău? s-a grăbit Odette să întrebe, fără să-și ducă nedumerirea mai departe.

–Vă spun eu… Uite, baba de lângă mine… Are trei copii și moare de foame în casă. Nu vine niciunul să o vadă…

–Poate că sunt ca la mine, a zâmbit Doamna, plecați în Canada.

–Ce Canadă, s-a zburlit nenea Turda. Fata a mare vinde colea-n piață și n-a mai trecut de doi ani pe la mă-sa…

Doamna, din apropiere, gândea că vecinul lor insistent și cam obraznic a căpătat sentimentul că trebuie să-ți iubești aproapele, dar ca pe un altul, ca pe un străin. Umflatul avea o nevoie acută de a-și exterioriza obsesiile, trecuse la ceea ce se numea o dietă colorată, numai că viziunile lui de cartier se terminau înainte de a începe și, chiar și așa, era prea târziu pentru sfârșitul de an rece, cu un ger uriaș, înghețaseră toate prin viața lor.

–Măi Doamnă, a mai întrebat nenea Turda, cu bucata de prăjitură uscată în gât, vecina matale zice că e ceva necurat prin curtea din spate, a văzut mișcare mereu pe acolo.

–Aiureli, a răspuns Doamna, femeia asta vede numai ciudățenii în jurul ei.

–Naiba știe, asta deja a chemat o dată poliția, le-a spus că sunt niște hoți în podul casei. Au scotocit o oră pe acolo… Dar acum e convinsă că se plimbă careva prin spatele curții, mai ales noaptea.

–N-are somn, asta e…

Nenea Turda a ajuns în pană de argumente. I se întâmpla tot mai des să nu aibă pe cine să dea vina și nici cui să-i ia apărarea. Rămânea pe fața lui un fel de compasiune inutilă. Și pentru că Odette a venit cu toată sticla de băutură din bucătărie, vecinul nu s-a mai îndurat să plece, a trăncănit îndelung, după o vreme a vorbit numai cu pereții sufrageriei.

Seara, spre miezul-nopții, după ce sora ei s-a culcat, Doamna a adunat provizii din frigider, le-a îndesat într-o cutie mare, din carton, a coborât scara, spre beci și a deschis cu grijă ușa cam înțepenită în balamale. Nu era nimeni, era întuneric, dar a găsit întrerupătorul de sus, s-a și mirat că era acolo. A aprins lumina, a luat-o pe scările reci și a așezat cutia pe un fel de masă, din lăzi de banane. Avea inima îndoită, vorbise cu Lizette după plecarea vecinului, chiar și cu Radu cel mic schimbase câteva cuvinte. Puștiul amesteca vorbele cu o engleză de grădiniță și Doamna nu prea a înțeles ce-i spunea. Calgary a intrat înfrigurat în casa Doamnei. A simțit cum lunecau amețite ultimele zile ale anului, precum apa peste o suprafață lucioasă. Inima Doamnei a sclipit ca bobițele de mercur într-un recipient colorat.

Odette s-a întors la azil la jumătatea lui ianuarie, Doamna a însoțit-o, împreună cu Severin. Domnul senator era grăbit, avem o ședință, zicea, haideți mai repede, striga el prin casă. Dacă ar fi privit-o pe mama lui vitregă mai cu atenție, i-ar fi observat paloarea, zilele cu soare nu mai veneau, iar inima ei împietrise într-un amurg roșu, la fel de colorat ca și sângele. Era greu de spus dacă cele două femei mai visau la timpul de altădată, cu gust de val înspumat și cu lumea cernută prin fulguiala ușoară, de ianuarie, care scânteia și se prelingea pe sticla ferestrelor.

–Astea, a zis Doamna, urcându-se pe bancheta din spate a mașinii, sunt zile cu o gaură mare la mijloc.

–Ei, le-a întrebat Severin, tot nu v-ați hotărât?

–La ce? a întrebat Odette.

–Știți voi, să stați împreună, v-ar fi mai ușor.

–Lasă, e mai bine așa. Două bătrâneți la un loc sunt greu de îndurat, a răspuns Odette.

–Mai vedem noi, a mormăit și Doamna, ocupată cu gulerul hainei, pe care nu putea să-l îndrepte, nu reușea să ridice brațul până acolo, sus…

Doamna a stat la azil până seara, vecina de cameră, piticania zbârcită, nu se întorsese încă de la rudele ei. A înțeles, privind printre oamenii de acolo, că viața se îndepărta tot mai mult de fiecare dintre ei, nu puteau să o mai atingă nici măcar cu un deget. O ieșire nu se găsea nicăieri, pereții camerelor purtau un aer de amețeală și neîncredere.

A ajuns acasă pe întuneric, l-a așteptat mult timp pe șoferul lui Severin. Și-a scos cu greutate ghetele îmblănite, le privea cu drag, i le cumpărase Acti dintr-o excursie în Germania. A scuturat zăpada adunată peste gulerul hainei și a uitat să încuie, așa cum făcea seara, ușa de la intrare. Și-a fiert un ceai, mâinile îi tremurau mai mult decât altădată, jumătate din apa opărită i-a căzut peste marginile cănii, în farfuria colorată. A adormit în fotoliu, la televizor cântau niște copii și Doamna încerca să-și amintească, în vis, tandrețea ei plină de taine, din tinerețe. Numai că imaginile s-au amestecat și s-au tras înapoi, aduceau doar spaime mici și rânduieli confuze. Se topeau toate poveștile, împuținându-se cu fiecare zi.

Când a deschis ochii, ștergându-și buzele de urmele de umezeală, Doamna a zărit în ușa dinspre hol doi bărbați, unul bătrân și cu o barbă albă foarte mare, iar celălalt un tinerel subțire și agitat. S-au cercetat în tăcere, timpul părea fără început și fără sfârșit.

–Gata, mamaie, a zis cel tânăr, scoate niște bani și ceva bijuterii…

–Stai, mă băiete, a rostit încet bărbosul. Doamnă, iertați-l, e mic și prost… Vedeți, tot omul aspiră la o viață nouă și liberă, nu-i așa?

–Bă, Filosofule, prost ești tu! Lasă gargara, hai, bre, scoate alea…

Îi era totuna, Doamna nu se mai putea mișca liberă, a avut grijă doar de pătura care-i alunecase de pe picioare. I se părea că fereastra cea mare se spărsese înăuntrul încăperii și se așternuse o tăcere totală, ca o zvâcnire necunoscută. Doar ochii ei imobili au rămas lipiți de barba celui bătrân, nu mai văzuse niciodată una atât de mare.

–Frate, n-avem timp de povești, a țipat tinerelul, treci la căutat, moșule, iar matale să nu te miști de acolo…

Doamna s-a foit un pic pe speteaza moale a fotoliului, îi venea să strige cu o forță pe care nimeni n-ar fi bănuit-o, dar nu ieșea din gâtul ei decât un șuierat greoi. Filosoful a aprins toate luminile, teama se cuibărise lângă umbra Doamnei, care a încercat să se ridice totuși.

–Stai, mamaie, nu te ridica… Îți rup gâtul, să moară mama…

–Taci, mă… Iertați-ne, suntem și noi niște amărâți. Vezi în cutia din vitrină, caută acolo, i-a spus celuilalt omul cu barbă umflată.

S-au apropiat amândoi de ușa care ducea spre interior, se agitau fără rost, li se lipiseră încălțările scofâlcite de parchet. Apoi toate s-au întâmplat la repezeală. Pumni, picioare, zgomote înfundate… Cu o bucată de scândură sprijinită de umăr, Bumbi îi privea pe cei doi, întinși de jos, îi lovise cu sete și acum îi înjura domol, într-un fel pătimaș, dar cu măsură, de parcă dorea să nu ajungă cuvintele urâte până la urechile Doamnei.

–Vă crăp dovlecii, le striga Bumbi, în timp ce Goanga, din coridor, l-a lovit scurt cu vârful pantofului pe băiatul tânăr, care tot încerca să se ridice.

–Filosofule, te dau pe mâna poliției, a mai zis Bumbi, care nu putea să-și oprească mânia, agitând scândura peste hoitul bărbosului.

I s-a lipit hălăciuga de parchet, a așteptat încă o lovitură de la Bumbi și a încercat să se facă covrig, pe suprafața lustruită a sufrageriei. O pată mare s-a întins sub pantalonii largi ai Filosofului, care încerca să lege câteva vorbe. Strângea din buze și le simțea uscate ca iasca, a făcut gesturi dese, de parcă ar fi vrut să alunge muștele din jurul capului.

–Vai de mine, a repetat Doamna, care rămăsese tot acolo, înfundată în scobitura scaunului moale, să vezi ce-o să mă certe Acti…

–Doamnă, liniștiți-vă, a zis Bumbi, vă promit eu că n-o să vă mai supere nimeni…

–Mă, boule, a spus Goanga, trecând lângă băiatul speriat, nu mai aveai cu cine să te înhăitezi decât cu panarama asta de hodorog. Și tu, unde mama dracului ai dispărut? Lucrezi pe cont propriu, ai?

S-a întors și i-a tras celui mic două palme zdravene, băiatul nici n-a mișcat, doar obrajii i s-au înroșit pe loc. A reușit doar să-și agite brațele prin aer, încercând să se ascundă de Lună, dar fără succes. Doar Filosoful gemea ușor, se ridicase într-o parte și avea senzația că de ramele tablourilor înșirate peste pereți atârnau șobolani, cu dinții rânjind de pofte numeroase.

–Doamnă, să vă aduc un pahar cu apă? a întrebat Goanga.

–Nu, mulțumesc, draga mea. Dar cine sunt domnii? Vă ajută la reparații?

–Lăsați, o rezolvăm noi… Nu vrem să vă deranjăm prea tare, ei vor pleca imediat, s-a încurcat Bumbi în mici explicații inutile.

I-a strigat scurt Filosofului să se ridice de pe marginea covorului, l-a privit crunt, acela mai simțea încă un gol în stomac, o lipsă care-i zgâria cerul gurii. Și-a ținut totuși simțurile în alertă, era singura lui cale de scăpare, așa credea, dar nu cu prea multă convingere.

–Nu mai da, a zis, ferindu-și fața, nu-i făceam, bă, nimic…

–Boule, a mai zis Bumbi, apucându-l de braț. Rămâi tu cu Doamna, i-a spus fetei, mă duc să-i arunc p-ăștia dincolo, în stradă.

Și Filosoful și băiatul prăpădit l-au urmat pe coridorul care se termina în spatele casei, păreau amețiți, ca după o lungă călătorie.

–Sper că nu l-au trezit pe Acti, i-a spus Doamna fetei care-o urmărea uluită, a lucrat toată ziua. Se mai aude ceva pe sus?

–Nu, Doamnă… Să vă duceți la culcare, închidem noi pe aici…

Se obişnuise încă de tânără cu ideea că nu va îmbătrâni ca toți ceilalți, mai ales după ce îşi urmărise pacienţii ei de la Institut. De fapt, se agăţase numai de cuvinte, Doamna petrecuse mult timp, înaintând prin ani, cu ochii închişi. Îşi aranja dimineţile aşa cum ai aranja un buchet de flori, degetele îi alunecau peste obiectele din jur, iar mintea intra în ceaţă, cu îngăduinţă.

A doua zi a venit iarăşi tanti Filica, nu i-a povestit nimic despre noaptea care trecuse, nu-i plăcea să adune vorbele în care nu mai credea, ca altădată, le micşorase greutatea şi se lupta doar cu bucăţelele de zahăr, de lângă ceaşca plină cu lapte şi cafea. Şi dacă ar fi încercat să-şi amintească, erau prea multe pe care nu le-a priceput, mai vedea încă străinii intraţi prin sufragerie, dar umbrele lor s-au lipit de pereţi, s-au confundat cu desenele din tablourile lui Acti, s-au dizolvat în culorile amestecate şi senine.

–Doamnă, a întrebat-o femeia, ce Dumnezeu este cu pata asta de pe covor? Pute a pișat, să mă iertați…

–Habar n-am, cine știe… Freacă și tu cu mopul verde, din baie.

–Doamne iartă-mă, ce scârboșenie, a bombănit tanti Filica, fără ca Doamna să o mai audă.

În casă era lâncezeala obișnuită, de sfârșit de săptămână, în iarna fără zăpadă, doar privirile celor două femei parcă voiau să ia ca martor lumea întreagă. Un arici înainta încet pe lângă peretele din spatele casei, dar nu l-a văzut nimeni și nici nu l-a auzit cineva.