Profesorul Faustin (fragment)

Ţin minte perfect, pentru că data unor asemenea întâmplări rămâne întipărită în memorie pentru totdeauna,  că era în penultima zi a lunii noiembrie, 2013.

Afară era o vreme câinească. O lapoviţă murdară mătura străzile Bucureştiului, vântul se pregătea parcă să smulgă copacii din rădăcină, iar în lumina tulbure a înserării, trecători zgribuliţi  alergau spre casele lor, cu gândul la o baie fierbinte şi la un ibric de vin fiert.

Mă pregăteam să-mi pun halatul şi să mă instalez comod lângă sobă, răsfoind vreun roman englezesc, când mi-am amintit că în seara aceea eram invitat la profesorul Faustin. Era una din obişnuitele întâlniri ce se organizau în casa profesorului, întâlniri la care amfitrionul nostru ţinea foarte mult şi de la care nu se putea absenta sub nici un motiv. Se savurau delicioasele prăjituri de casă ale Aglăiţei, bătrâna menajeră a lui Faustin, se degustau vinuri de viţă şi cafele cu caimac ca pe vremea bunicilor, se purtau discuţii savante pe temele cele mai diverse, iar uneori cei câţiva literaţi care frecventau aceste serate erau invitaţi să-şi citească cele mai recente producţii.

Pe vremea aceea profesorul Faustin trebuie să fi trecut bine de optzeci de ani, dar nu-şi arăta vârsta. Era un bărbat mic de statură, vioi, cu mişcări sacadate şi repezite. Chipul său acoperit de o reţea fină de riduri era extrem de mobil, putând să exprime stările sufleteşti cele mai felurite. Avea o frunte înaltă, o pereche de sprâncene stufoase de sub care te săgetau nişte ochi negri şi pătrunzători şi o gură nervoasă, cu buza de sus poate puţin prea plină, ceea ce îl trăda pe nativul din zodia Vărsătorului. Coama leonină şi barbişonul  îi încărunţiseră numai pe jumătate. La seratele pe care le organiza apărea invariabil în acelaşi costum negru, croit dintr-o stofă englezească de calitate, şi cu acelaşi papion alb, care părea desprins dintr-o fotografie de epocă. Numele său era bine cunoscut în rândurile semitologilor din câteva universităţi europene, iar articolele sale ştiinţifice apăreau în cele mai prestigioase publicaţii universitare. Şi totuşi, în România făcuse o carieră destul de modestă, ţinând doar, vreme de vreo patruzeci de ani, un curs de ebraică la facultatea de teologie. Trecuse cu bine de epurările din primii ani ai regimului comunist, beneficiind, pare-se, de protecţia discretă a Anei Pauker, care ar fi recurs uneori la cunoştinţele lui de cabală. Pensionat de ani buni, dedicat unor studii savante, ce vizau aşa-zisele ştiinţe tradiţionale, ducea acum viaţa austeră şi singuratică a unui celibatar înrăit, înconjurat de o bibliotecă imensă în care locul de cinste le revenea cărţilor de esoterism.

Singura plăcere pe care şi-o îngăduia erau aceste serate, frecventate de persoane de o mare diversitate a căror singură trăsătură comună era aceea că erau trecute  toate de şaizeci de ani. Se spunea că profesorul îşi alegea invitaţii (care nu erau totdeauna aceiaşi) pe baza unor complicate calcule astrologice, având grijă de fiecare dată ca toate semnele zodiacului să fie reprezentate. Aşa se face că la masa rotunda de douăsprezece locuri din eleganta cameră de oaspeţi a lui Faustin nu rămânea niciodată  vreun loc neocupat. Puteai întâlni aici oameni de afaceri prosperi, foşti sportivi şi foşti ofiţeri de informaţii, actriţe celebre, literaţi şi universitari, plasticieni de renume, dar şi personaje perfect anonime, profesori de gimnaziu sau funcţionari de la primărie, aduşi printre noi de cine ştie ce capriciu al amfitrionului. Unii reveneau, alţii fuseseră invitaţi doar pentru o singură dată. Profesorul îi trata pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă superioară, care uneori  mi se părea că aduce a condescendenţă.

Eu îl cunoscusem pe Faustin cu doi ani în urmă, după ce publicasem romanul Viaţa lui Kostas Venetis. Profesorul (al cărui nume îmi fusese până atunci necunoscut, căci nu sunt un cititor al studiilor de semitologie) mi-a telefonat pe neaşteptate, mi-a spus că mi-a citit cartea cu interes şi m-a invitat să citesc la una din seratele sale un fragment de roman. Apariţiile publice nu-mi mai fac de mult nicio plăcere  şi evit pe cât posibil contactul cu persoane necunoscute, dar de data aceasta ceva mi-a stârnit curiozitatea, poate numele interlocutorului meu, care mă trimitea cu gândul la cine ştie ce istorie gotică, aşa că am acceptat invitaţia.

Profesorul Faustin locuia în cartierul Uranus, pe strada Sirenelor, într-o veche casă negustorească, scăpată ca prin minune de demolările din timpul lui Ceauşescu. Destul de dărăpănată pe dinafară, această locuinţă în care vieţuiseră, aşa cum voi afla mai târziu din spusele amfitrionului, trei generaţii de negustori, avea un interior de o eleganţă neobişnuită, pe care greu ţi l-ai fi putut închipui într-o banală casă bucureşteană din Dealul Spirii. El fusese amenajat de un renumit arhitect Italian, plătit cu bani grei de bunicul lui Faustin, un negustor de cherestea analfabet, dar putred de bogat, ce îşi dorise o locuinţă care să rivalizeze în frumuseţe şi bogăţie cu palatele boiereşti.

Pereţii, care trecuseră cu bine prin trei mari cutremure, erau împodobiţi cu picturi murale ce reprezentau scene mitologice din care nu puteau desigur lipsi zeiţele dolofane, după gustul pictorilor academizanţi de pe la 1850, şi amoraşii întraripaţi care cântau la nişte harfe parcă de jucărie. Tavanele, de care atârnau candelabre veritabile de Murano, erau ornate cu capete de lei şi grifoni în basorelief. Preţioase mobile vechi tronau în toate cele cinci încăperi, unde paşii ţi se scufundau în covoarele de Buhara iar chipul îţi era reflectat în somptuoasele oglinzi veneţiene, care atârnau pe pereţi alături de tablourile afumate de vreme, în cadrele lor de lemn aurit. Iar într-un colţ al camerei de oaspeţi  se ridica, misterioasă, statuia de marmură neagră a unui Cerber cu trei capete.

Eram uluit. Nu mai văzusem niciodată un asemenea interior într-o locuinţă bucureşteană şi mă întrebam oare prin ce miracol reuşise să le supravieţuiască, neatins de ghearele rapace ale regimului, celor cinci decenii de comunism. Citindu-mi parcă gândurile, profesorul Faustin şi-a contorsionat figura mobilă într-un zâmbet misterios, dar şi parcă puţin sardonic şi a început să-mi recite, graseind perfect, celebrul sonet al lui Gérard de Nerval:

Homme! libre penseur – te crois-tu  seul pensant

Dans ce monde oû éclate en toute chose;

Des forces que tu liens ta liberté dispose,

Mais de tous tes conseils l’ univers est absent.

 

Respecte dans la bête un esprit agissant:

Chaque fleur est une âme à la Nature éclose;

Un mystère de l’amour dans le métal repose:

,,Tout est sensible!’’ – Et tout sur ton être este puissant!

 

Crains dans le mur aveugle un regard qui t’ épie,

A ma matière même un verbe est attaché…

Ne la fais pas server à quelque usage impie!

 

Souvent dans l’ être obscure habite un Dieux cache;

Et comme un oeil naissant couvert par ses paupières,

Un pur esprit s’ accroît sous l’ écorce des pierres!’’[1]

-Da, continuă Faustin, după ce ne-am aşezat la gheridonul din camera lui de studio, unde străinii erau admişi rareori, în faţa ceştilor de cafea aburinde aduse de Aglăiţa – casa asta a izbutit, de bine de rău, să treacă prin multe intemperii. Dacă Ceauşescu ar mai fi rămas la putere o vreme, acum aş fi fost nevoit să te primesc în cine ştie ce garsonieră sordidă din Pantelimon sau din Colentina. În decembrie ’89 jumătate din stradă fusese deja demolată, iar casa mea, pe care bunicul şi-a cheltuit mai bine de jumătate din avere, nu mai avea mult până să fie transformată şi ea într-un morman de moloz. Din fericire, geniile ei protectoare au intervenit şi de data aceasta, iar buldozerele au lăsat-o, aşa cum poţi să vezi şi dumneata, nevătămată.

-E bine dacă vă bucuraţi de aşa protectori puternici – am spus eu într-o doară, întrebându-mă dacă Faustin făcuse o metaforă sau credea efectiv în existenţa unor asemenea puteri oculte, aşa cum m-ar fi putut  face să cred versurile lui Nerval pe care tocmai mi le recitase.

-Te-ai gândit vreodată – mă întrebă profesorul, adresându-mi acelaşi zâmbet pe jumătate sardonic – că poate romanii nu erau tocmai nebuni atunci când le aduceau sacrificii acelor mărunte divinităţi ale căminului, ale vetrei şi ale familiei cărora le spuneau lari şi penaţi? Sau că avea dreptate Nerval atunci când afirma, pe urmele lui Pitagora, că toate au suflet? În ceea ce mă priveşte, eu împărtăşesc această credinţă, bazându-mă nu pe ceea ce am cules de prin cărţi, ci pe nişte întâmplări pe care le-am trăit eu însumi, de-a lungul unei vieţii din care n-au lipsit faptele stranii şi în aparenţă inexplicabile.

Am făcut un semn vag din cap şi l-am lăsat să continue. La ce bun să-i fi replicat că Nerval a fost un om bolnav, un om dezechilibrat, bântuit periodic de crize de nebunie?

-Văd că eşti destul de neîncrezător – vorbi Faustin mai departe – deşi mulţi artişti, şi nu dintre cei oarecare, au arătat interes pentru aceste fenomene misterioase, care vin adesea în contradicţie cu datele experienţei şi cu logica bunului-simţ. Dar poate că ceea ce îţi voi povesti – şi, repet, e vorba de întâmplări  adevărate, nu de nişte simple fantasmagorii – te va pune puţin pe gânduri şi te va ajuta să vezi puţin mai departe decât judecata comună, care se pretinde atotştiutoare, deşi în realitate, nu are o vedere prea bună.

[1] Om liber, de gândire nu eşti tu singur dus,
În lume, unde viaţa de peste înfloare,
Ţi-e dat să te ţii slobod prin propria-ţi vigoare,
Dar cugetu-ţi priveşte la univers de sus.

Tot animalu-n lume de-un duh este condus,
E-un spirit al naturii în fiecare floare,
Misterele iubirii-s ascunse în metale
Şi totul are suflet şi-ţi este mai presus.

Din zidul orb se uită la tine o privire,
Materia, ea însăşi, de-un verb s-a fost pătruns,
Deci dă-i întotdeauna o bună folosire;

În fiinţele umile e-ades un zeu ascuns
Şi-aşa cum naşte ochiul sub pleoapa ferecată
Un spirit pur se naşte în pietre câteodată. (traducere O.S.)

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…