Ziua s-a sfârşit. Cade noapte rece şi grea. O prospeţime supraumană răsare deasupra pământului. Cerul sumbru, ca un capac final, acoperă etanş marginile lumii căzute. E linişte.
XXX – Cum să sondezi această creatură ieşită din miezul sinelui său, plonjând în afara sa, în instrumentarul tehnologic atât de comod, de călduţ? Cum să descrii acest străin pentru sine însuşi, şi nu pentru lume, acest ins cufundat anonim printre ceilalţi? Cum să scrii despre această termită de metrou, care nu ştie către ce se îndreaptă, pentru că nu-şi mai pune întrebarea? Iată de ce sunt uimit de cât de mult(e) se scrie azi şi cât de rapid?!
XXX – 11 noiembrie… Este ziua unui scriitor gigantic, pe care nu l-am celebrat cum se cuvine, Feodor Dostoievski. Iată o mostră „din el”, luată la întâmplare: „La un moment dat, în oraş începu să circule zvonul precum că cercul nostru este o pepinieră de idei libertine, de ateism şi depravare; or, în realitate totul se reducea la o încântătoare vorbărie liberală…” (Demonii) Ei, ne spune el ceva, azi?…
XXX – Ne aflăm în spuma ignobilă şi murdară a unui al patrulea val civilizatoric: al oligarhului excentric, plictisit să ” facă ” bani, plângând pe umerii muncitorului şomer; al celor care califică rasismul, intoleranţa, grobianismul ca lipsă de ipocrizie, ca autenticitate. Al patrulea val este carnavalesc. Nero este întemeietorul lui.
XXX – Americanii n-au votat programe şi ideologii. Ei au votat spectacolul, mai mult: spectacolul nemaivăzut! Sunt independenţi de politică. Au fost atraşi de rol, nu de chip.
XXX – Am să închei seara printr-o propunere de deviză pe care o propun partidelor, acum, în precampanie electorală, când ne promit că vor lua totul de la zero, în neştirbita tradiţie românească: „Din eşec în eşec până la victoria finală!” Căci România se reinventează mereu din mantia maoistă…
XXX – Ne-a liniştit acest Pâslaru, de la Muncă: şi el, şi Cioloş etc. vor să crească salariile, şi anume cu 30%… în 5 ani, adică 6% pe an! Îmi creşte inima de admiraţie şi recunoştinţă, că dacă ” dădea” mai mult, se ducea ţara de râpă. Uite spune şi Falcă…
XXX – Arta e despre cum, fascinat, pui o problemă insolubilă pe masă; şi nu e despre cum o explici şi o rezolvi.
XXX – Iată procesul anamnezei povestit de G. Grass. „Ceapa are multe foi. Ele sunt nenumărate. Abia ce i-ai jupuit una, că se şi înnoieşte. Tocată, te face să lăcrimezi. Abia când o decojeşti spune adevărul. ” Decojind ceapa. Cei mai mulţi cred că preţioasa lor ceapă nu are decât o singură foaie, aşa că decojirea nu mai e necesară…
XXX – Cu adevărat, existenţa şi-a pierdut din greutate. E tot mai uşoară, e-n aer. Literatura o urmează – cu cât e mai simplă, cu atât e mai centrală.
XXX – „Întreg pământul, îmbibat întruna de sânge, nu e decât un imens altar pe care tot ceea ce vieţuieşte trebuie să fie sacrificat la nesfârşit, fără de măsură, fără de oprire, până când răul se va fi stins, până la moartea morţii.” (Joseph de Maistre, Serile da la Sankt – Petersburg)
XXX – La masă, la parastas… Dascălul: Părinte, aţi văzut aseară Astra- Steaua? Preotul: Am văzut. Am ţinut cu Astra, normal.
XXX – Iată ce spune corpul unui proaspăt „aruncat” în lume: „Prea multă lumină! Vreau înapoi, acasă! Vreau înapoi, auziţi? Lumina albă-mi biciuieşte pielea, mi-o boţeşte centimetru cu centimetru. Trebuie să mă apăr! Dumnezeule, unde-am ajuns? Închid ochii şi strâng din pumni. Trebuie să rezist! Urlu. Simt cu toţi porii mei tot ce este-n jurul meu, în jurul pielii mele încreţite. Alb şi negru. Asta percep. Forme albe şi forme negre. De fapt, o singură formă neagră, lângă o singură formă albă ce-ntinde mâinile către mine: – Ochişori frumoşi, băiatul meu drag!, aud cu durere sunetele ascuţite ale formei albe; ele sunt ascuţite, ele intră-n urechile mele cu violenţă, zgâriindu-le. Forma albă, lacomă, prea lacomă de mine, mă trage la ea, îmi rupe legătura mea nepreţuită cu vechea mea casă, cordonul meu de siguranță. Acum sunt fără casă, într-o lume straină, singur. Mi-e frig. Urlu, din nou.” Numele acestui corp este Constantin.
XXX – Furia, în fața prostiei crase. Cel-mai-mare-rău al românilor este ea, prostia înrădăcinată. De sus și până jos. Unde „sus” și „jos” sunt termeni lipsiți de contur clar și importanță. Mai mult, cei de „jos” copiază pe cei de „sus”, cum știm.
XXX – Pe mine nu mă enervează prea mult politicienii. Pentru că ei sunt gata ștampilați, aruncați în lada de deșeuri a istoriei. Pe mine mă oripilează politrucii din jurul lor, cei care fac galerie din obișnuință, cu speranța că s-ar putea totuși să le pice ceva; cei cu creierul spălat care sunt gata să bage mâna în foc pentru competența guvernului; cei care n-au măsură în îndoirea românească de șale. Ei, politrucii, sunt marele pericol. Să dau un semiexemplu: pe vremea tăierii salariilor de către Boc – Băsescu-Isărescu, un cunoscut ” scriitor”, aflat în parlament aproape că urla ideea că trebuie aduși oamenii la sediile primăriilor, iar acolo specialiștii să le explice că tăierea e un lucru benefic, chiar dacă dureros…Nu se îndoia că oamenii vor înțelege…
XXX – În atenția ministrului muncii și a ministrului finanțelor: nu știu cum să faceți, dar vă recomand să rețineți că nu există nicio țară bogată cu cetățeni săraci. Succes!
XXX – Împărăția corpurilor. Mișcarea și zbaterea lor. Mecanică. Nu e necesară nici măcar motivația. Teleghidare. Pare să curgă sânge, pare că-i real. Dar sângele se strecoară-n pământ. Totul e curat, pur, confecționat. Nu va curge sânge.
XXX – Un timp sofist: miza pe opinie, proceduralism căzut în birocrație, democrație căzută în populism, perspectivism, centralitatea politicii, vorbe-vorbe-vorbe. Și la orizont nu se vede, încă, niciun Socrate.
XXX – „Montezuma, împăratul Mexicului, nu punea niciodată piciorul pe pământ…iar dacă cobora undeva, se așterneau covoare scumpe ca să pășească pe ele.” (Frazer)
Covorul roșu – iluzia „celestă”… Președinții, când coboară ei din avioane și intră pe culoarul covorului roșu, dragii de ei, „sanctitățile” lor…
XXX – Pământul, un corp bătătorit, nivelat, brăzdat, peste care, din loc în loc, din când în când, apar și se înalță flori trecătoare – dar semețe.
XXX – Greșește Bertrand Russell, nu este el consecvent? Pentru că respingea prezența Divinității, a fost întrebat ce ar spune dacă, după moarte, s-ar trezi cu Prezența Lui eternă, în față? Russell: „Aș spune: Doamne, nu ne-ai dat suficiente probe.”
XXX – Televiziunea, gura lumii. Să nu vorbești cu gura proprie, vezi, fii atent, aproprie-ți gura lumii. Ea e mereu slobodă, spune verzi și uscate, moara ei macină cu spor. Mălaiul ei este Prezentul care, dacă te uiți mai bine-n saci, nici nu există. Morarii ei se pierd în praful și-n pulberea măcinatului… Moara care macină singură.
XXX – Paradoxul politicii este că electoratul ştie ce anume trebuie făcut, dar el trebuie să aleagă inşi care n-au capacitatea de a şti şi de a face: politicienii. Absurdul e că-i alege..
XXX – Prietenul meu de departe – telefonic -, despre cum am dormit noi două nopţi, tineri, prin anii 70, într-o căpiţă din Dealul Feleacului, că n-aveam bani de hotel, şi despre ce-am văzut atunci, acolo, mai ales eu, că dormeam mai puţin, nu mă săturam de explorări… Îmi amintesc, sigur, ca ieri – era un fân cald, moale, frumos mirositor, iar aerul era înmiresmat, curat…au fost nopţile cele mai libere din viaţa mea, cele mai sigure şi mai fericite. Mi-aduc aminte că nu ne gândeam la bani, anume că nu prea aveam, nu calculam nimic, nu scădeam şi nu adunam-trăiam cu bucurie, după modele literare… Şi mă-ntreabă, prietenul meu, dac-am văzut un film cu doi tineri care au dormit două nopţi în Dealul Feleacului…. N-am văzut. Nici nu sunt curios – viaţa bate filmul.
NICOLAE STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea București…