Hai, pa!

Îmi spusese la telefon să o aştept în parcarea din spatele blocului așa că am tras maşina pe platforma aia betonată și am parcat-o chiar lângă bordură. Era o dimineața imaculată cu un cer senin fără nicio scamă de nor iar aerul părea încărcat, la propriu, cu promisiuni dulci și zemoase ca piersicile. De emoție, mi se zbătea ochiul stâng și asta îmi blura puțin privirea însă cu dreptul am văzut, foarte clar, la vreo câțiva pași în stânga un pisoi mort de curând, stâlcit pe beton. Spun că era mort de curând pentru că mațele din jurul lui păreau încă proaspete. Cred că sunt un tip prea sensibil pentru că, fără niciun motiv, m-am simțit vinovat. Nu neapărat de moartea pisoiului cât de faptul că strica atmosfera. Nu se potrivea în peisajul acela care trebuia perceput romantic și mi s-a părut cu totul nedemn să ne întâlnim lângă un pisoi mort. De aceea, m-am dat jos grijuliu din mașină, și, atent să nu mă murdăresc prea tare pe mâini, l-am apucat de coadă, am traversat parcarea cu el prin aer și l-am aruncat în singurul tomberon pe care îl știam eu prin zonă. Nu e deloc o bagatelă când ai vârsta pe care o am eu să te întâlnești cu o tânără, amețitor de frumoasă, și să te duci cu ea la munte.

Ca să mă pregătesc cum trebuie, în seara precedentă intrasem în baie și mă uitasem îndelung la fața mea, la cap, la ochi, la nas, la urechi. Neonul de deasupra oglinzii îmi lumina figura puternic și o vira, nefiresc, spre violet. Lucru ăsta nu mi-a plăcut de loc pentru că violeți sunt morții așa că mi-am promis că am să schimb neonul cu un bec cu filament incandescent care să mă facă să arăt mai cald și mai viu. Am ieșit repede din baie ca să scap de senzația aia de proaspăt dezgropat și, ajuns pe canapeaua din sufragerie, am trecut la treabă.

Mi-am tăiat atent unghiile de la mâini şi le-am pilit cu una din pilele diamantate înguste şi lungi cu care îmi ascuţeam creioanele și, pentru că în una din cele mai deșănțate viziuni pe care le-am avut aseară despre ziua de azi mă văzusem ajungând cu picioarele într-o poziție din care ea putea să îmi vadă foarte de aproape unghiile, le-am tăiat și pe alea de la picioare. Mi-am frecat călcâiele până când au rămas fine și roz ca fundul de nou-născut după care m-am dus iar în baie și cu o pensetă chirurgicală, rămasă prin casă de la o dentistă aventuroasă care emigrase demult în Olanda, mi-am smuls fără milă tot ce mi s-a părut în plus pe gât, pe nas, pe urechi. Chiar și din sprâncene am smuls câteva fire lungi care stăteau în sus şi care precis ar fi indispus-o dacă le vedea. Examinându-mă în oglindă mi-am dat seama că pectoralilor nu aveam ce să le fac. Tot așa, am constatat cu surpriză că umerii mi se măriseră iar gâtul mi se îngroșase. Nici nu ştii când ţi se îngroaşă gâtul. Te culci seara cu un gât subțire iar dimineața te trezeşti cu unul gros. Nu îmi plăcea nici pliul de mai jos de buric. Am fost un pic dezamăgit de managementul defectuos al propriului meu corp și de evoluţia lui scăpată de sub control însă pe urmă am trecut la zona intimă unde mi-am tuns tot excesul de păr cu o pedanterie pe care nu mi-o cunoşteam iar lucrul acesta, prin toate gândurile, amintirile şi fanteziile pe care mi le-a stârnit în minte, m-a reconfortat. Confortul acela a trecut apoi în somn iar din somn a trecut mai departe, în dispoziţia excelentă în care m-am trezit de dimineaţă. De mult nu mă mai simțisem atât de bine. Mi-am pus pantalonii de piele şi pantofii sport cu care urma să escaladez înălţimile, m-am parfumat și pe gât și pe cămaşa fină de bumbac de culoarea cerului de dimineaţă și am făcut plinul. Acul indicator de la benzina stătea drept în sus, arătând către cer. Aveam tot ce îmi trebuia. Doar ea mai trebuia să apară.

Şi în cele din urmă a apărut, Oh, My God! și Andreea. În prima clipă după ce a pășit afară din scara blocului nici nu am recunoscut-o. Purta o fustiţă scurtă până la jumătatea coapsei, neagră, strânsă pe fund iar în picioare avea pantofii ei ăia negri cu vârful ascuţit şi cu toc dreptunghiular, elegant, cu care o mai văzusem o dată. Şi părul, o ho ho, părul îi era roşu şi tăiat drept, la baza gâtului. În sus purta un tricou tot roşu, mulat pe abdomen şi pe sâni, decupat rotund la gât, pe care scria ceva, mic, într-o limbă străină. Buzele îi sclipeau roşii în soarele verii ca niște fructe coapte și umede iar unghiile proaspăt făcute străluceau şi ele, curios, în aceeaşi nuanţă de roşu ca cea a maşinii. Combinaţia asta dintre roşu şi negru împreună cu chipul şi trupul ei frumos era amețitoare. O clipă am rămas trăsnit, electrocutat, făcut, așa cum obișnuiește soră-mea să spună, muci! Fata asta făcea modelele de prin revistele de modă să pară dezgustătoare. Era orbitor de frumoasă și absolut încântătoare!

Dar în acelaşi timp, mi s-a părut paradoxală. Ce îi venise oare să se îmbrace aşa? Doar mergeam la munte. Dacă voia să mă impresioneze, reușise pe deplin! Am sărit repede din maşină, am salutat-o cu un zâmbet tâmp pe față şi, ca un hamal devotat pe viață, i-am luat repede cele două pungi mari de plastic umflate şi grele pe care le avea în mână, am deschis portbagajul şi le-am pus acolo

– Ţi-ai vopsit părul, zic, după ce am intrat în mașină.

– Da. Îţi place? m-a întrebat ea trecându-şi mâna prin păr şi răsfirându-l puţin ca să se vadă mai bine.

Era un motiv bun ca să o privesc atent de aproape.

– E o nuanţă de roşu care te prinde foarte bine, zic uitându-mă în părul ei cu o atenţie exagerată.

Am pornit motorul şi am plecat din parcarea pustie din spatele blocului însoţit de un sentiment fabulos de bucurie şi aşteptare. Dar, în acelaşi timp, şi de unul supărător, neclar şi coroziv de delict. De parcă, plecând cu ea spre răcoarea munţilor, aș fi făcut un lucru imoral şi ilegal pe care cineva urma să îl contabilizeze şi pentru care urma, mai devreme sau mai târziu, să dau socoteală şi să plătesc.

– Acum doi ani, când am terminat liceul, am fost în tabără la munte, zice ea cu un entuziasm născut din senin. Tu ştii ce frumos a fost?

Ieşeam din oraş. Lăsaserăm în urmă blocurile iar acum în depărtare se vedea silueta unui pod arcuit peste o apă. Andreea s-a întors spre mine și mă privea. Toată intensitatea amintirii taberei îi lucea acum în ochi.

– Ţi-a plăcut în tabără? zic stupid.

– Daaa, foarte mult, zice ea cu multă convingere și dă de două ori din cap afirmativ pentru a întări şi mai mult cele spuse. A fost foarte frumos! Foarte frumos! repetă ea.

Apoi rămâne ţintuită în poziţia aceea cu gândul la tabăra în care fusese cu doi ani în urmă şi pe care parcă o vedea încă prin parbriz. Pentru ea nu era nimic mai normal pe lumea asta decât să se afle în dimineaţa aceea de vară singură în aceeași mașină cu un bărbat cu mulți ani mai în vârstă decât ea, purtând o fustiţă care îi dezvelea coapsele într-atât încât din anumite poziţii i se vedeau chiloţii, tot roșii, îndreptându-se către munţi. Firesc, degajată, egală cu sine şi cu lucrurile din jurul ei. Părea un film.

Timpul trecea. Drumul devenea din ce în ce mai pitoresc şi mai frumos. Mă simțeam grozav lângă ea. Apăruseră primii brazi, iar aerul părea mai albastru ca niciodată. Îşi lipise picioarele unul de altul şi, cuminte, se uita pe fereastră. Am mers așa cât am mers și la un moment a început să îi sune telefonul. Andreea a tresărit şi a început să caute repede telefonul prin maşină. Din cauza agitaţiei bruşte care a cuprins-o nu a reuşit să îl găsească imediat. S-a învârtit pe scaun în toate părţile şi când, în cele din urmă, l-a găsit, telefonul nu mai suna. Apoi telefonul începu să sune din nou.

– Da?

– Bine.

– Nu.

– Da.

– Nu.

– Nu.

– Ti-am zis că nu.

– Nu ştiu.

– Nu cred.

– Bine.

– Foarte bine.

– Da.

– Şi eu.

– Pa.

– Bine.

– Pa.

Trecem printr-un sat de la poalele muntelui cu case de piatră şi cu porţi mari de lemn. În faţă începe muntele ascunzând în spatele lui soarele şi învăluind tot locul acela în umbră.

– Cine a fost? Întreb eu aproape fără să îmi dau seama ce fac.

– Nimeni, răspunde ea simplu privind prin parbriz la peisaj. După care exclamă încet: Ce frumos e pe aici!

Apoi, peste câteva minute, când ieşiserăm deja din satul acela şi şoseaua începuse să şerpuiască lin pe coasta muntelui, telefonul sună din nou. De data aceasta Nausicaa nu mai tresare ci doar îl ridică fără grabă, se uită la numărul care o apela şi îl duce la ureche.

– Da.

– Da.

– Nu.

– Bine.

– Bine.

– Nu.

– Nu ştiu.

– Nu.

– Nu.

– Ba da.

– Pentru că aşa vreau.

– Nu.

– Bine.

– Nu ştiu.

– Nu ştiu.

– Bine.

– Da.

– Pa.

Aruncă telefonul pe bancheta din spate. Când tocmai intram într-o pădure umbroasă cu brazi înalţi în care soarele nu mai putea deloc pătrunde, telefonul sună din nou. De data aceasta Andreea îl lasă să sune îndelung. În cele din urmă, se întinde plictisită către bancheta din spate şi îl ridică. Se uită la număr şi îl duce la ureche.

– Da.

– Nu.

– Nu.

– Nu.

– Nu ştiu.

– Nu.

– Nu mai.

– Nu vreau.

– Chiar te rog.

– Zău?

– Nu.

– Nu.

– Am spus nu.

– Şi ce dacă.

– Nu.

– Nu.

– Hai pa!

– Am zis pa!

Un timp nu mai spune niciunul dintre noi nimic. Conduc iar în zare se văd munții frumoși și pădurea în care urmează să ne cazăm la cabană pentru câteva zile. Telefonul a mai sunat de nenumărate ori după aceea, dar ea nu a mai catadixit să îl ridice aşa că, oricine ar fi fost el, cel care a sunat și-a cântat nemulţumirea şi dorinţele deşarte undeva pe bancheta din spate a maşinii mele, insistent și nervos. Nu știu de ce, dar parcă nu mă mai simțeam chiar așa de bine. Priveam prin parbriz cuprins de o îngrijorare neclară și stupidă fără să știu ce e cu mine. Apoi, la o curbă periculoasă, chiar în timp ce mă depășea un tânăr într-o decapotabilă, am avut dintr-o dată o revelație intensă și dureroasă, elegiacă și aproape comică: se făcea că cel care o suna disperat la telefon eram eu.

Săptămâna viitoare!

CONSTANTIN CIUCĂ este poet, prozator și fost profesor de „Carabella”; ultima carte apărută este „Frica domnului Al Kuppi”…