Ziua s-a sfârşit. Cade noapte rece şi grea. O prospeţime supraumană răsare deasupra pământului. Cerul sumbru, ca un capac final, acoperă etanş marginile lumii căzute. E linişte.

XXX – Despre principalul folos al facebook-ului, pentru mine. Vreau să fac o mărturisire: la ce mi-a fost mie de folos scrierea aici, pe facebook. Dincolo de jurnalul pe care-l ţii, aproape zilnic, sub ochii celorlalţi, am înţeles că, tot astfel, electronic, pot scrie romane.
Căci mult timp, până acum vreun an jumate, eram ataşat tradiţiei cu hârtia şi stiloul. Scriam numai cu negru, pe foaia albă, rescriam de trei-patru ori un roman. Dar am constatat, cu uimire şi cu puţină teamă, că pe laptop se poate scrie mai rapid, chiar mai inspirat, căci scrierea este, cum am zis, mai rapidă, urmând mai fidel fluenţa inspiraţiei, ritmului ei năvalnic. Iar ştergerile sunt şi ele mai simple; inconvenientul ar fi că sunt definitive. Astfel, topica se pune la punct mai uşor. Dar nu mai ştii câte rescrieri faci pe text, căci, practic, textul poate fi modificat, cu uşurinţă, oricând.

XXX – De-a hoţii şi vardiştii românesc: „la mine acasă, la cramă, în vie…”

XXX – Sinteza unei zile: „După ce au filosofat şi comentat din greu actualitatea, cei doi exploratori ai sufletului abistanez şi-au pus unica întrebare adecvată: și acum ce e de făcut? ”
(Boualem Sansal, 2084…)

XXX – Să încerc o tuşă pentru fenomenul fb şi, într-un fel, pentru lumea actuală: Nimic nu e mai îngrozitor decât o ignoranţă activă ( Goethe )… Aş spune că şi politica actuală se plasează sub platoşa acestui adagiu. Unde nu-i nicio umbră de îndoială, acolo sunt toate şansele să dai peste prea – activa neştiinţă. Sigur, a cugeta înseamnă a scăpa de gheara geniului malefic, care ne-ndeamnă să ne băgăm nasul, băieţii prea activi şi non-autonomi, unde nu ne fierbe oala.

XXX – De la nimeni n-am aflat mai clar ce este timpul, cu toate eforturile mele, ca de la Petre Daea, de la Agricultură, într-o minunată conferinţă de presă: „Timpul este doar un instrument pentru o fază în care oamenii se adună pentru a discuta despre existenţa lor.” Bun aşa…

XXX – Şi o micuţă întoarcere la literatură. „Marea începea de la orizont, ai fi zis că izvora din cer şi de acolo cobora către pământ.” (Boualem Sansal, 2084…)

XXX – Identitate? Şi cu ceilalţi ce facem? Supremaţia totalităţii naţionale. Bravos…

XXX – Se întâmplă să ai aceleaşi intuiţii cu prozatori răs-traduşi, din afară. De pildă, Ian McEwan, în Coajă de nucă – o carte excelentă – narează printr-un foetus. Iată-l cum apare în lume protagonistul-narator: „Alunec cu un scârţâit, ies la lumină în învelişul meu cerat şi iată-mă debarcat în pielea goală în regat. (…) Cordonul meu credincios, coarda de salvare care n-a reuşit să mă ucidă, moare brusc, aşa cum îi era menit. Respir. Adorabil. Sfatul meu pentru nou-născuţi: nu plângeţi, uitaţi-vă în jur, adulmecaţi aerul. Sunt în Londra.” Şi iată cum am imaginat eu apariţia în lume, narată din perspectiva corpului: „Prea multă lumină! Vreau înapoi, acasă! Vreau înapoi, auziţi? Lumina albă-mi biciuieşte pielea, mi-o boţeşte centimetru cu centimetru. Trebuie să mă apăr! Dumnezeule, unde-am ajuns? Închid ochii şi strâng din pumni. Trebuie să rezist! Urlu! Simt cu toţi porii mei tot ce este-n jurul meu, în jurul pielii mele încreţite. Urlu, din nou! Alb şi negru. Asta percep. Forme albe şi forme negre. De fapt, o singură formă neagră, lângă o singură formă albă ce-ntinde mâinile către mine: – Ochişori frumoşi, băiatul meu drag!, aud cu durere sunetele ascuţite ale formei albe.” ( Agonia lui Constantin ).

XXX – Înapoi la literatură. Un fetus hamletian narează: „Scumpul meu tată, salvează-mă din această Vale a Plângerii! Ia-mă cu tine în moarte. Mai bine să fiu otrăvit odată cu tine decât să fiu plasat pe undeva.” (McEwan, Coaja de nucă)

XXX – În cinstea anului care a venit peste noi, redau aici ultimele fracţiuni de secundă ale naşterii fetusului-narator: „Străbat o porţiune pe care ştiu că unchiul meu a parcurs-o prea des în sens invers. Nu mă deranjează. Ceea ce la vremea lui a fost un vagin a devenit acum mândrul canal al naşterii mele, Panama mea, iar eu sunt mai mare decât el, sunt corabia falnică a genelor care înaintează demn, fără grabă, purtând încărcătura mea de informaţii străvechi.” (McEwan, Coaja… ) Bun venit, micuţule!… Să ai grijă de noi!

XXX – Din nou Estragon: Nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, e cumplit. Cât despre viaţa noastră, am un mare respect faţă de ea, pentru că ne-a purtat ( sau am purtat-o) mereu la limită, fără să ne văicărim. Şi iată-ne vii şi azi… Fiinţele vii, spunea Nietzsche, sunt un mod de a fi al fiinţelor moarte. Suntem, cumva, în două lumi. Dar strict realist, da, unii n-au rezistat…

XXX – Mostră de creier spălat: o agitată de la Realitatea spune că nu ştie dacă doamna Shhaideh poate vorbi româneşte. Sigur, fiecare dintre noi are un oarecare ataşament pentru o doctrină sau alta, dar să fii total dependent faţă de – în fond – un sistem de dogme ideologice, şi pe baza acestei atitudini infantile să jigneşti oameni reali – iată un fapt cât se poate de jalnic.

XXX – Iată o poveste reală despre studiul „în afară” al tinerilor. Un cunoscut îşi trimite copilul în Anglia (desigur). E milionar în euro. În fine, plăteşte taxa de câteva zeci de mii, o nimica toată. Copilul, pe care-l ştiu, mediocru la carte, dar cuminte, termină acolo. Şi ce face? Vine în ţară şi se angajează într-o slujbă banală, într-un orăşel. Dar, vezi – Doamne, a studiat „în afară”. Chiar dacă, deocamdată, România nu oferă condiţii adecvate pentru tineri, în vederea angajării, îi apreciez mai mult pe cei care aleg să studieze aici, în afara acelor specializări care aici nu prea există. Prin noi înşine, oarecum, nu?

XXX – Politica este inflamaţia care produce temperatură. Platon, apocrif… Da.

XXX – Anul 2016 mi s-a părut unul revelator. El a scos la lumină, cu bruscheţe, aproape, bacilul, multă vreme ţinut ascuns, al etnocentrismului, al accentelor tot mai pronunţat antisemite, al furiei xenofobe. Şi cu cât el, bacilul eliberat, se plimbă cu voioşie prin minţile considerate luminate, cu atât mai mult este negată existenţa lui, pe principiul că textul, oricum, se pierde în interpretări…

XXX – Am fost, am văzut… Aliatul… Mediocru, comercial etc. Un Brad Pitt care nu poate fi un Alain Delon al timpului. Doar că şi-a menţinut instinctele vandabile. Un final lacrimogen, m-am plictisit. V-am spus că ziua o să treacă uşor!…

XXX – Ce-o mai face Stegarul dacic? Mi se pare că el e omul prezentului. Unde se întâmplă ceva comunitar, el este acolo. este un platonist, el crede în steag şi în daci. Indivizii români, participanţi la protestul respectiv – nu contează care anume – sunt copii palide ale ideii de steag. De aceea este prezent la toate protestele. Şi sunt mulţi ca el. Ei nu văd indivizi concreţi, ei văd abstracţii. Problema e că unii dintre ei au ajuns în parlament. De acolo, nu ne vor vedea pe noi, cu realităţile noastre, căci vor fi prinşi cu suprarealitatea din care vin…

XXX – Iată cum se pune punctul pe i în analiza prozei: „Dacă simbolul este conceput separabil, dacă pe de o parte se poate exprima simbolul, iar pe de altă parte lucrul simbolizat, atunci se produce o recădere în greşeala intelectualistă; presupusul simbol este expunerea unui concept abstract, este o alegorie, este ştiinţă, sau artă care imită ştiinţa.” (B. Croce)

XXX – Instinctul de a sluji există tocmai în persoanele care se cred absolut libere. O asemenea senzaţie de libertate totală ţi-o dă facebook-ul. Prin urmare, aici îl zărim la treabă pe slujitorul etern, cam aşa: Stăpânul, în postare: X este un prost. Slujitorul( reacţie imediată): E foarte prost! Ar merita executat. Un cuplu frumos, distractiv.

XXX – „Scandal, denunţuri, arestări, trădări, impostori, criminali, hoţi, incapabili, manipulare, ticăloşie, imbecilitate, infractori, carnagiu, mafie”- iată un eşantion foarte mic din nucleul tare al vocabularului public actual. O violenţă virtuală care formează solul fertil al violenţei reale. Din această capcană, pe care cei mai mulţi n-o resimt, se scaldă-n plăcerile ei tenebroase, mă tem că nu putem ieşi.

XXX – Mici contribuţii la analiza ideii de „tehnocrat”: „Deci văd că atunci când ne strângem la sfat, dacă e vorba de construit ceva în cetate, sunt chemaţi ca sfetnici arhitecţii şi sunt consultaţi cu privire la construcţii; când e vorba de corăbii sunt chemaţi constructorii de corăbii (…) Aşa procedează ei când e vorba de cele ce depind de meşteşug; dar când e vorba să delibereze despre organizarea cetăţii, se ridică şi îşi dă cu părerea atât dulgherul cât şi fierarul sau curelarul, negustorul sau armatorul, bogatul sau săracul, nobilul sau umilul, şi nimeni nu se miră de aceştia…” (Platon-Socrate, Protagoras)

XXX – Lumea literară românească este un arhipelag care se visează continent. În plină destructurare, aici se ridică pentru scurt timp, într-o mişcare haotică a subiectivismelor, un centru de putere care se înstăpâneşte în deplină relativitate peste câţiva autori. Acestui act de forţă spontan şi efemer îi corespunde un altul, şi un altul, şi un altul – toate răsărite din nisipurile mişcătoare ale arhipelagului. Astfel, judecăţile de valoare devin ficţiuni folositoare vieţii apropiaţilor, vecinilor centrelor de putere. Un microcosmos de vecini. Poate că viitorul este al insulei adevărate. Ea, într-adevăr, se înstăpâneşte legitim asupra singurei lumi pe care o cunoaşte: propria lume. Mai mult, o insulă recunoaşte identitatea alteia, dincolo de strălucirea plăcută a egoismului în care se scaldă arhipelagul.

XXX – N-am rezistat! La Realitatea murdară, Lavinia Şandru îşi arată pe deplin adevăratul nivel cultural: de sub-cămin cultural din Cucuieţii Cucuieţilor din Deal, aducând o mână de tineri vădit inculţi, cu chitară, născuţi acum două milenii, pentru a „recita” din Eminescu, în felul unei prostii fabuloase, dincolo de orice închipuire… Cel puţin, comuniştii aveau fastul-ăla comic, rigid, dogmatic şi rizibil – care te binedispunea, privindu-l de deasupra… Jos incultura liberă!

NICOLAE STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea București…