În loc de „bună ziua”

Doresc să vă spun că nu sunt un sensibilos simandicos care se opărește la fiecare deviere de la etichetă. Sau, cel puțin, așa mă consider eu. Cu toate acestea, recunosc că domeniul etichetelor sociale – a celor care țin de civilizație, de etică și de morală – constituie un teren al veșnicelor uimiri și analize. Mă voi ocupa astăzi puțin de fascinantele forme ale lui „bună ziua”. Am avut plăcerea de a compara acest salut de zi cu zi al românilor cu cel al altor națiuni. La noi întâlnesc formele cele mai interesante. De departe. Francezul, de exemplu, are foarte pietrificat „bonjour”-ul său. Și are doar două faze – pozitivă și negativă. Cea pozitivă privește intrarea în sânge a rostirii lui „bonjour” în orice situație de contact cu o persoană. Este automatizată, intrată în genetica națiunii. De la grădiniță până la pensie și după ea. Faza a doua, cea negativă, este cea în care pur și simplu lipsește. De obicei există un abuz de „bonjour”. Dușmanii nu-și mai zic nici măcar „bonjour”, iar ăsta este clar un semn de război. Până și în cuplu, după o ceartă cumplită, continuă să se salute, rece, răstit și apăsat. Dar pe ăsta l-am preluat și noi.

Românul verde este cu mult mai nuanțat în a spune „bună ziua”. El nu a achiziționat „genetic” salutul. Încă îl experimentează, încă îl folosește în diferite situații cu anumite funcții. Îi acordă un bazin semantic bogat. Se folosește de formula aceasta de salut și ca de o armă, și ca de un instrument de lingușeală – s-a reușit și acest lucru – și ca măsură de punere la punct. De exemplu, în cuplu, dacă ajungi să-i spui partenerului „bună ziua”, ceva nu este în regulă. Iar dacă mergi până la a spune „bonjour”, care va să zică același lucru dar și mai de departe, lucrurile sunt și mai grave. Dacă spui la aprozar bună ziua, iar doamna din spatele tejghelei se uita la tine fără să-i tresară un mușchi pe față, asta înseamnă că ai făcut o gafă. Adică ai salutat și asta nu e bine! Căci ea nu se va sinchisi să-ți răspundă, că doar nu o fi luat-o razna și să spună de o mie de ori „bună ziua!” în fiecare zi. Urmează să fii jucat în picioare. Dacă primești o imperceptibilă mișcare din cap, să zici merci! Mare grijă la secretare și la funcționarii publici. Unii sunt sensibiloși și acționează în funcție de tonul, timbrul și calmul lui „bună ziua”. Nu înseamnă că vei primi salutul înapoi! Important este că ești scanat, măsurat și analizat. Funcționarii publici au un analizator al lui „bună ziua” încorporat urechii interne. Pot deduce după cum spui – și trebuie să spui asta obligatoriu – de ce ai venit, ce dorești, ce nivel intelectual ai, cum o să te comporți mai departe, cum o să se comporte cu tine mai departe etc..

Dar pepiniera analizelor limbajului pentru formula lui „bună ziua” rămâne în mod clar școala. Îmi aduc aminte când eram în liceu ce forme deosebite puteau căpăta stilurile lui „bună ziua”. Aveam colegi care se răzbunau pe profesori cu ajutorul lui „bună ziua”. Erau unii puturoși, nici măcar atâta lucru nu puteau să spună, alții speriați, care îl foloseau de frică și așa mai departe. Îmi aduc aminte de veșnica victimă care era o colegă de-ale mele care, săraca, avea ghinionul să se întâlnească mereu cu profa de mate prin oraș, dar afla și ea că s-au întâlnit doar la școală, când era apostrofată zeci de minute, cu urlete și palme, că „ai trecut pe lângă mine, te-ai uitat în ochii mei și nu ai spus bună ziua”. Iar colega mea își susținea nevinovăția, spunând că fie nu a fost deloc în oraș, fie chiar nu a văzut-o pe profa de mate. Iar aceste episoade se repetau săptămânal. Am întrebat-o odată pe respectiva colegă, „hai, spune drept, chiar nu ai vrut să o saluți?”. Și săraca reîncepea să îmi explice cum efectiv nu a văzut-o. O fi făcut un fel de blocaj, chiar nu o vedea, chiar profa era o mare vânătoreasă de „bună ziua”, o mare sensibilă la lipsa de salut. Erau dăți în care recunoștea că a văzut-o pe profa, dar era pe trotuarul celălalt și nu putea să strige în gura mare. Nici măcar nu se uita înspre ea. Ce dacă, profa o trăgea de moațe și pentru asta. Datorită (și din cauza) acestei colege și a enigmei lui „a fost sau n-a fost intenționat ocolit bună ziua”, am ajuns să-mi fie frică să merg pe stradă și să nu mă uit cu cine mă întâlnesc. Priveam oamenii bine de tot în ochi, dacă îi cunosc!, și să fiu pregătit să spun „bună ziua” dacă aveam o umbră de semn că ne-am mai văzut undeva. Cu tot antrenamentul ăsta, și astăzi reușesc să nu văd efectiv anumite persoane cunoscute, preferând să stau în gândurile mele. Și îmi pare rău pentru asta. Aveam mulți astfel de profesori care, unii ne învățau să dăm „bună ziua” – chiar dacă personajul nu îți este simpatic, dar pentru simplul fapt că îl cunoști, ești obligat să îl saluți – alții ne apostrofau în diferite registre de tonalitate și ne sancționau elegant sau agresiv dacă ne abăteam de la regula aceasta morală. Bine, totul începea în familie. Dar este bine știut că orice copil întinde coarda zdravăn cu părinții, astfel încât fie se face uneori că uită să salute, fie spune un „bună ziua” timid și în barbă, ca și cum îi este rușine de ceea ce face, fie salută, dar nu persoana, ci privind pieziș la mama sau tatăl care stau pregătiți să spună „cum spui?!” iar tu te conformezi și verifici dacă este bine cum spui după cum te uiți în ochii părinților care sunt sau nu mulțumiți de felul în care performezi.

Dar iată-mă și pe mine în postura de profesor. M-am trezit – unii ar spune că peste noapte – și eu profesor. Mă simt prost dacă nu salut eu primul pe vreun student pe care îl cunosc și care stă. (Asta e deja o subtilitate a lui „bună ziua” pe care puțini, din ce în ce mai puțini o știu, anume că întotdeauna salută primul cel care merge, cel care vine sau pleacă, indiferent de vârstă sau sex.) Și am văzut că elevii și studenții suferă de grave carențe de exercițiu al lui „bună ziua”. Băieții au transformat pe „bună ziua” în „să trăiți”. Cam ca la armată sau la uzină, când muncitorul necalificat îl salută pe maistru. Se poziționează social, adică el este fie în cartierul lui în continuare și bagă un „s’trăiț” zeflemitor, care să-ți arate că el își și bate puțin joc de tine, că doar ești un profesoraș care-i strică lui tinerețile, dar în același timp ți-l trântește în loc de „bună ziua” pentru că formula asta e prea clasică, prea simandicoasă. „S’trăiț” are o formă de tras de brăcinari în ea, parcă te pune și puțin la respect, stabilind o ierarhie masculină de haită. Alții spun un „bună ziua” care sună a „lăsa loc de bună ziua!” – ceva de genul, nu am niciun chef să te salut, dar nu se știe niciodată la ce îmi ajută asta. Apoi vine salutul colegilor. Mai ales al colegelor. Să te ferească Dumnezeu să nu fii atent să spui „bună ziua” tare și răspicat pentru a fi auzit bine de doamnele care nu sunt atente la „bună ziua”, dar sunt extrem de atente dacă nu aud salutul. Dacă nu îl aud, din varii motive, înseamnă de fapt că nu ai salutat. Vine și exemplul duduii care este plină de ea din toate punctele de vedere. Ea este Profesoara. Restul – colegilor – sunt un fel de etcaetera pe acolo. Este mereu acră, superioară, gata să pună la punct orice și pe oricine, în orice formă de limbaj. Persoana asta nu spune niciodată „bună ziua”. Nu Ea! Dacă dorește să fie amabilă, atunci aruncă un „Bunăăă!” de fetiță nevinovată și jucăușă care-și permite familiarități cu toți cei care sunt, desigur, inferiori.

De curând am început și eu să fiu atent la fenomenologia lui „bună ziua”. Mi-a fost atrasă atenția de către un student. Și într-un fel m-am întristat, căci mi-am văzut o mică atitudine care aducea cu cea a profei de mate din liceu. Ceva de genul unei forme de așteptări de a fi salutat. Orgolii mărunte. „M-a marcat atât de tare încât cred că o imit?!” Studentul în cauză a fost unul care depunea eforturi pentru a învăța. Dorea să se remarce, m-a căutat chiar să-mi dea o lucrare făcută de el, fără să-i fi cerut eu acest lucru. Las deoparte faptul că el era puțin cam curios. Adică avea un set de gesturi cam efeminate, purta pantalonii cu vedere la gleznuță, ținea vocea într-un registru înalt și vorbea cam mult și neîntrebat. Era stilul lui și nu e nimic de judecat aici. Colegii îl cam luau peste picior și mă simțeam obligat să aplanez lucrurile. A susținut examenul, nu îmi mai aduc aminte ce notă a luat, important e că a trecut. Cu cinci probabil. După un an și ceva de la terminarea cursului cu mine, mă întâlnesc cu el prin oraș. Îl văd de departe și tocmai mă pregătesc să îl salut și să îl întreb ce mai face. Dar ceva din privirea lui mă face să aștept. Și mă uit la el cum mă privește de departe. Insistent. Cu puțină ură. Cu multă superioritate. Merge legănat, cu pendulări sus-jos în fiecare pas, și ajunge în dreptul meu, adică la distanța lui „bună ziua”. Și în acel moment, fiind sigur că îl văd, își întoarce capul în stânga, ostentativ, cu privirea în sus. „Na! Ți-am zis-o! Nu ti-am zis „bună ziua” și așa ți-am zis tot!” Bușesc în râs imediat după ce traiectoriile noastre se despart. Momentul de Teatru a trecut. Nici măcar nu mă gândesc „ce i-oi fi făcut de nici bună ziua nu poate să-mi mai spună?!” A fost un moment sublim și nu l-am stricat cu asemenea gânduri. Mi-am adus aminte de un alt profesor, destul de în vârstă, pensionat, care s-a întâlnit cândva cu un fost elev pe stradă. Cei doi s-au privit în ochi, s-au măsurat – profesorul căuta să îl identifice, fostul elev căutând să-l evite, dar să-i arate că „bună ziua” poate deveni o armă redutabilă când o vrei – și cei doi au trecut unul pe lângă celălalt. Dar profesorul în cauză, având un alt sistem de interpretare decât al meu, s-a răsucit pe călcâie și l-a strigat: „Bă, tu nu cumva mi-ai fost elev?!” Iar respectivul răspunde: „Da, așa este!” „Aha, și „bună ziua” nu îmi spui ca să nu îmi aduc aminte cât de prost erai, nu?!” Bun și așa! Sau, un alt profesor de-ai mei mi-a povestit despre un alt profesor, bătrân, care fiind salutat de un fost elev, acesta ar fi spus ceva de genul… „Bună ziua, domnule profesor! Știți, mi-ați fost profesor, poate nu vă mai aduceți aminte de mine!” „Apoi, dragă, la câte cirezi de imbecili mi-au trecut prin mâini, greu îmi este să-mi aduc aminte de tine!” Sic! Sic transit gloria mundi!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…