Ia-mi și mie un animăluț!

Cu mult drag, doamnei Mihaela MARIN, mare iubitoare de animale…

Exceptând ultimii 8 ani, când mai mult dintr-un capriciu am devenit stăpânii vremelnici ai unei curţi, am locuit la bloc. Cu tot ceea ce a însemnat acest lucru, mai ales în anii comunismului… Când, chiar şi pentru bunicii mei de la Argeş, locuitori ai uneia dintre puţinele zone scăpate de tăvălugul colectivizării, dar cu pământul împuţinat, îmbătrâniţi de nevoi şi de prea mulţi copii, devenise foarte greu să aibă animale în bătătură. Câinele nu a lipsit niciodată din curtea lor şi, aproape invariabil, s-a numit Azorel. Aşa că noi, fratele meu şi cu mine, ne-am bucurat în copilărie de prezenţa acestora, atunci când scăpam de cheia de la gât, şi mama ne „surghiunea”, nu pentru mult timp, în curtea bătrânilor, la mamaie şi la tataie.

Revenind la viaţa noastră de la bloc, nu am fost în niciun fel pregătită pentru dorinţa fiului meu de a avea un animal în casă. Bineînţeles că îşi dorea un căţel. Dar la vremea respectivă nu eram „dispusă” pentru socializări la 6 a.m., ca să scot „animăluţul” afară, iar viaţa mea era şi-aşa prea agitată. Concluzia este că Miţu a intrat în viaţa noastră întâmplător, un moft, un capriciu al băiatului meu când a terminat clasa a-IV-a. „Ia-mi şi mie un animăluţ…” Era in iunie când l-am adus, am lăsat pe masa fostului stăpân (doamna Sânziana Pop, da, da, cea cu Formula As) simbolica sumă de 100 lei (pentru cei născuţi mai recent, nu întrebaţi despre ce este vorba, nici noi mai bătrânii nu avem idee de suta acelor ani) şi am plecat cu ghemotocul de blană. Începuse marea aventură, mai aveam pe cineva în grijă.

Era un pisic atât de frumos, cu blana lungă şi gri, un metis de angora absolut spectaculos, cu lăbuţele încălţate cu „cizmuliţe” albe, plastron alb. Ce mai, O MINUNE! Toată iarna era un motan „de bloc”, dormea pe calorifer sau pe televizor. Norocul lui cu ditamai lada unui Cromatic, ce s-ar fi făcut acum cu noua tehnologie… Vara o însoţea pe mama mea la căsuţa ei de la ţară. Închipuiţi-vă un motan care nu ştia să se urce în pom. Era stăpânul absolut al curţii, al fânăriei şi-al inimii mamei mele. Şi vă rog să mă credeţi, uneori am fost tentată să bănuiesc că inima mamei mele a împietrit atunci când a murit tata…

Dar să revenim la Miţu. Atât ne-am sucit până să-l botezăm, că bietului motan i-a rămas acest nume. Bine că nu i-am zis Motan, sau şi mai rău, Pisică. Niciodată nu ştiam unde doarme, dar când mierlele din uliţă se agitau eram sigură că vine acasă. După trei ani a avut un mare şoc, la noi a mai apărut un „animăluţ” mic, negru şi lătrător, care a crescut şi-a crescut, dar cu care, din fericire, nu s-a avut precum „câinele cu pisica”. Ce jale era pe ei când lipseam mai mult de-acasă şi ce înghesuială la mângâiat, când ne întorceam din cele peregrinări prin lume!

In fiecare iarnă făcea tentative de a se urca în brad, avea cota lui la spart globuri. Ce simpatic era când bea apă de la robinetul din baie! Putea să mănânce jumătate dintr-un crap imens, l-ar fi mâncat pe tot, dar nu a putut să-l întoarcă în tavă, fără să i se facă rău. Fiecare zi era o aventură pentru noi şi pentru Miţu!

Nu m-am gândit niciodată că au trecut șapte ani şi că motănelul meu a îmbătrânit. Ştiam că prietenii „blănoşi” dispar, în general, înaintea omului-stăpân, dar boala lui ne-a luat pe nepregătite. Nu mi-am putut închipui vreodată că, într-o seară, motanul meu va pleca cu noi la veterinar şi-acolo va trebui să mă transform în „DUMNEZEU”. Am decis că egoismul meu nu trebuie să-l chinuie. Destul că-n goana asta care se cheamă viaţă nu ne-am dat seama cât este de bolnav. Şi-aşa, într-o seară foarte tristă dintr-o iarnă care a trecut de mult, a dispărut din lumea noastră Miţu. A plecat din viaţa noastră atât de brusc, de neaşteptat, de dureros. „Nu mai plângeţi, mi-a spus veterinarul, acum nu-l mai doare nimic. Aţi luat cea mai umană hotărâre.”

Posibil că da, dar asta nu mă consolează cu nimic. Am rămas cu amintirea lui cuibărită în sufletul nostru şi feţişoara imortalizată în câteva fotografii. De atunci am mai recurs la eutanasierea animalelor mele, considerând că aşa este normal pentru ele, etic şi uman. Doare de fiecare dată. Cei aleşi vor înţelege…

VIOLETA LEANCĂ este profesoară la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…