„Life is great. Without it, you’d be dead.”

Vreau să scriu despre Gummo, dar fără să scriu de fapt prea mult despre el. (Hai că am început bine!) E un film care aș vrea să îți placă. Dar în caz că nu-ți va plăcea (și e genul de film care ori îți place, ori îl abandonezi în primele 5 minute, ori te uiți până la sfârșit scrâșnind din dinți și când s-a terminat ieși pe stradă și omori în bătaie prima persoană care îți iese în cale), n-aș vrea să fie vina mea că te-ai uitat, că am zis eu că e așa și pe dincolo. Iar dacă e să îți placă, nu vreau să stric surpriza. Și dacă l-ai văzut, ce sens ar avea să îți spun lucruri pe care deja le știi? Așa că o să mă străduiesc să nu zic nimic despre el.

Mă gândeam adineauri, în timp ce mă uitam a nu-mai-știu-câta oară la Gummo, că e foarte greu, dacă nu imposibil, să te uiți la un film (sau să citești o carte sau să faci orice) fără să încerci să te cuibărești în niște tipare mai vechi, în niște idei deja avute, în niște lecții de viață. Te așezi în fața ecranului și îți spui: „refuz să mă uit la acest film ca un vițel/ca o vițică. Îmi voi activa tot arsenalul hermeneutic cu care m-au înzestrat cele 3-4-5 școli prin care am trecut la viața mea și întreaga experiență cinematografică acumulată, și voi descifra acest nenorocit de mesaj vizual sau voi muri încercând!!!” Mă rog, chiar dacă nu te ambalezi așa de la început, încât să prinzi musca-n zbor ca Mr. Miyagi și clișeul înainte chiar să se fi produs, mai devreme sau mai târziu tot o să te ajungă deja-vu-ul, gândul că ai mai văzut ideea asta ecranizată de vreo sută de ori, că de fapt vezi mereu aceeași poveste, același mit, același arhetip, aceeași Mărie cu altă pălărie (acum și 3D, eventual).

Într-un fel  e bine să identifici tipare, simți, așa, o satisfacție seacă, bucuria că n-ai trăit degeaba, îți ștergi cu blândețe lacrima din colțul ochiului și balele din colțul gurii și te așezi resemnat dar pregătit în fața următorului gunoi stereotipic. La urma urmei, nici nu sunt atât de rele filmele acestea cu al căror buget ai putea să cumperi vreo două-trei țări, iar oamenii ăștia care le fac (armata de oameni ale căror nume derulate la sfârșit lungesc cu 5-10 minute durata filmului), muncesc cu foc, își dau toată silința să livreze un produs de calitate, învață neîncetat, cercetează, speculează, plagiază, citează, inventează, își storc creierii, își încordează mușchii, își abuzează creativitatea pentru noi, ca să ne simtim noi bine, noi – publicul, clientul, stăpânul, buricul, moțul. Să ne placă, să ne amuzăm, să ne întristăm, să ne extaziem, să ne identificăm, să ne punem mintea la contribuție, să ne punem probleme uitându-ne la acest produs comercial poate, dar nu lipsit de profunzime, deștept dar accesibil, scump dar nu rupt de realitate, lacrimogen dar aprig. Banal în esență, și totuși atât de original în expresie, atât de ingenios, atât de frumos și de curajos, atât de supercalifragilistic…os! Și peste toate acestea, suficient de facil încât, la sfârșit, să poți să ai satisfacția că, în ciuda tuturor șmecheriilor și sofisticăriilor, te-ai prins. Ai descifrat. Ai înțeles despre ce e vorba și care era substratul. Poți să dormi liniștit, nu te-ai dus degeaba la școală.

Deși ce am descris până acum seamănă mai mult cu filmele de Hollywood, ce găsim o treaptă mai sus, filmul de artă, „categoria grea” a cinematografiei, nu sare prea departe, ba chiar e campion în ce privește „mania sensului”, pe de o parte, și îngroparea acestuia sub infinite straturi de semnificații și simboluri obscure, pe de altă parte. Nu îmi propun să critic această categorie de filme, să-i neg calitățile  sau să-i subminez importanța pentru istoria artelor. Vreau doar să punctez faptul că există în aceste filme, și de fapt în marea majoritate a filmelor (mai sunt și excepții), același viciu, aceeași patimă a atribuirii de sens: lucrurile, evenimentele, personajele în sine sunt considerate incapabile de a spune ceva semnificativ, tot ce pot face este să re-prezinte ceva ce s-a spus înainte, ceva ce se spune dintotdeauna, ceva ce a fost deja recunoscut ca fiind valoros, important, universal și care, din momentul învestirii și până acum, funcționează ca un fel de patron veșnic și despotic peste întregul câmp de manifestări pe care se presupune că le-ar produce. (De unde și ideea extrem de stupidă că în artă s-a spus tot ce era de spus și tot ce putem face este să repetăm cu alte forme, folosindu-ne de alte contexte).

Ce se întâmplă totuși când dai peste un film care nu seamănă cu niciuna din mizeriile (sau nestematele?) repetitive la care te tot uiți superior, suficient și împăcat, de ani de zile? Un film neclasificabil, incategorisibil, care îți dă peste cap toate teoriile și definițiile, atât de fără cap și fără coadă încât nu știi cum să-l apuci, de fapt nu știi dacă să încerci măcar să-l apuci, fiindcă nu a câștigat niciun Oscar și are o notă proastă pe IMDB (nu că ar conta), are recenzii foarte amestecate și derutante și te temi ca nu cumva să fie o mare pierdere de timp. Nu mai reușești să descifrezi nimic, aparatul de interpretat s-a defectat, ba pare că nici n-ar avea ceva de interpretat, niciun substrat, niciun simbol, totul pare literal, ne-mediat, in your face. Te intrigă, te irită, te sugrumă, și strigi revoltat, exasperat, transpirat: „Ce e căcatul ăsta?!?” Păi ce să fie? Gummo, de exemplu.

IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…