Lucrul la Răzbunarea Krimhildei merge extrem de anevoios, sunt lipsit totalmente de inspiraţie. Eram încredinţat că în această dramă, pe care o proiectez de atâţia ani şi pe care am ezitat mereu s-o aştern pe hârtie, aş putea în sfârşit său fiu eu însumi cu adevărat, iar pasiunea mea pentru moarte ar ajunge la expresia ei cea mai desăvârşită. Şi totuşi până acum n-am scris decât banalităţi: cele două sau trei pagini chinuite din actul al doilea pe care le-am conceput de când mă găsesc din nou la Berlin îmi dovedesc că m-am angajat într-o întreprindere ce depăşeşte cu mult înzestrările mele. Ratat de la bun început pentru viaţă, sunt la fel de ratat şi pentru literatură. Şi totuşi, am scris primul act dintr-o răsuflare, cu o frenezie pe care n-o mai încercasem de mai bine de zece ani. Aveam convingerea că sunt pe drumul cel bun şi că Răzbunarea Krimhildei va fi cu siguranţă o capodoperă. După o săptămână de muncă istovitoare, în care am scris zi şi noapte, într-o stare de semi-delir, prologul şi actul întâi erau gata. Mă simţeam epuizat, aveam sentimentul că cineva storsese din trupul meu până şi ultima picătură de sânge, dar eram mulţumit, personajele aveau forţă şi măreţie, versurile scăpărau de pasiune, intriga mi se părea inteligent construită. Am hotărât să-mi iau un răgaz, trebuia să-mi refac forţele, trebuia ca trupul meu, pe care îl supusesem celor mai violente şi mai crude torturi, să se bucure de câteva zile de relaxare. În ultima săptămână nu dormisem aproape deloc, aveam nevoie de somn, dar somnul pe care reuşisem să-l îndepărtez de mine cu ajutorul nenumăratelor ceşti de cafea, refuza să mai vină, lăsându-mă să zac într-o trezie neputincioasă, care semăna cu o agonie, braţele şi picioarele îmi fuseseră parcă zdrobite de roţile unei trăsuri. Atunci m-am apucat de băut. Săptămânii de muncă i-au urmat câteva săptămâni de beţie, din care m-am trezit încă şi mai slăbit, cu privirile tulburi şi lipsite de vlagă şi cu nişte tremurături cumplite de mâini. Am încercat să mănânc ceva, dar furculiţa îmi tremura atât de rău între degete, încât mâncarea mi s-a risipit aproape în întregime pe pantaloni şi pe poalele redingotei.

A trebuit să fac mari eforturi pentru ca să pot înghiţi o bucată de pâine cu brânză, căci aveam gura uscată, iar mâncarea îmi aluneca greu pe gâtlej, provocându-mi o senzaţie dureroasă. După ce mi-am clătit faţa cu apă rece, am aruncat o privire încă buimacă prin cameră: arăta de parcă ar fi fost călcată de hoţi, iar numărul sticlelor goale răsturnate la picioarele patului dovedea că băusem nu glumă: erau multe sticle de rachiu, câteva clondire de vin, ba chiar şi vreo două sau trei sticle de şampanie, pe care nu mai ştiam nici cine le adusese, nici când le băusem. Nişte farfurii cu resturi de mâncare sleită se îngrămădeau pe masa de scris, iar printre aşternuturile patului răvăşit am găsit un ghemotoc de hârtii mototolite: era ceea ce apucasem să scriu din Răzbunarea Krimhildei. Îmi aminteam ca prin ceaţă că, în timpul beţiei recitisem de mai multe ori cu glas tare aceste pagini, plimbându-mă agitat prin cameră şi gesticulând violent, urlându-mi cu furie propriile versuri în urechile unui auditoriu închipuit, care, în mintea mea înfierbântată de băutură, mă aplauda şi mă ovaţiona cu entuziasm. Printre aceşti spectatori se afla fireşte şi El, omul care mă umilise odinioară cu atâta cruzime şi care acum se vedea silit să recunoască, ros de ciudă şi de invidie, că reuşisem să dau literaturii germane o capodoperă fără pereche. Îl şi vedeam parcă retrăgându-se în tăcere, printre şirurile de spectatori ce îl recunoscuseră şi îi făceau loc cu respect, cu ochii în pământ, copleşit de forţa geniului meu, năruit de perfecţiunea acestei opere unice pe lângă care propriile-i drame nu erau decât nişte biete improvizaţii de iarmaroc.

Pe vremuri mă gândisem să-l caut şi să-l insult, eventual chiar să-l şi pălmuiesc, silindu-l să-mi dea satisfacţie cu pistolul sau spada pentru vorbele lui de dispreţ. Aş fi tras desigur în aer, căci încă îl mai iubeam şi ar fi fost de ajuns să-şi exprime cea mai firavă părere de rău, pentru ca totul să fie uitat şi pentru ca inima mea să i se aştearnă din nou la picioare. Dar nu, ştiam că vanitatea lui nu cunoaşte nici un fel de măsură, omul acela era incapabil să recunoască vreodată că a greşit, aşa că nu mai rămânea decât posibilitatea duelului şi eram ferm decis să mă las omorât, de vreme ce eu n-aş fi putut ochi niciodată fruntea aceea în aparenţă aşa de senină, care pare dilatată de ideile cele mai înalte şi nu ascunde în realitate decât intrigile unui monstru de egoism. Numai întâmplările neprevăzute ale războiului m-au forţat să renunţ la acest plan nebunesc. Dacă nu putusem să mă răzbun silindu-l să mă ucidă, acum eram răzbunat cel de puţin în închipuire. Şi în delirul meu de beţiv mă şi hotărâsem să mă arăt generos, dedicându-i de pildă Răzbunarea Krimhildei şi scriind o dedicaţie aşa de măgulitoare, aşa de elogioasă, încât să pară aproape umilă, aproape nedemnă de un bărbat, fiindcă ştiam că nimic nu l-ar putea umili mai mult decât această generozitate cu care l-aş strivi pur şi simplu, vădindu-mi superioritatea faţă de dânsul nu doar în calitate de artist, ci şi în calitate de om. O lumină matinală tăioasă cădea peste obiectele risipite prin cameră – martorele penibilelor mele elucubraţii etilice, care puneau în evidenţă, fără putinţă de îndoială, partea cea mai promiscuă şi mai dezgustătoare a caracterului meu. Am despăturit cu teamă paginile manuscrisului: erau într-o stare atât de jalnică, arătau atât de boţite şi de pătate, încât nu m-am putut uita la ele decât cu oroare. Până şi pe pagina de titlu se lăbărţa o pată de grăsime oribilă, Răzbunarea Krimhildei se transformase într-un maldăr de file murdare şi nu mi-am putut stăpâni gândul că toate aceste pete şi dâre de murdărie erau semnele fără greş ale incoerenţei mele interioare, ale unei dizarmonii sufleteşti care se trăda până şi în gesturile cele mai mărunte. Fusese cât pe ce să-mi distrug manuscrisul: patima mea autodistructivă (căci fără îndoială este o patimă) se arată până şi în această nepăsare inconştientă şi criminală pe care o manifest faţă de propriile mele hârtii.

Am aruncat resturile de mâncare şi sticlele goale, am făcut ordine pe masa de scris, m-am spălat bine pe mâini, am căutat nişte hârtie curată şi m-am apucat să transcriu Răzbunarea Krimhildei. Pana îmi tremura între degete, dar mă străduiam să scriu cât mai îngrijit şi cât mai citeţ. Nu reuşeam însă întotdeauna din pricina tremurăturilor, aşa că m-am sculat de la masă şi am recurs la ploscuţa metalică pe care o port tot timpul în buzunarul redingotelor de oraş: tremurăturile mele de mâini trec numai cu băutură. Am lucrat o vreme mecanic, preocupat doar de aspectul scrisului meu, până când, deodată, privirea mea s-a oprit întâmplător asupra unui vers care mi se păru dintr-o dată de o banalitate vecină cu neghiobia. Ce să caute versul ăsta stupid în Răzbunarea Krimhildei? M-am hotărât să-l elimin, dar ochii mi-au alunecat în josul paginii, descoperind de astă dată un epitet de o căutată şi artificioasă extravaganţă, iar puţin mai încolo o metaforă atât de stângace şi şcolărească, încât aproape că am roşit de ruşine: iată aşadar că drama mea nu era chiar atât de desăvârşită. M-am oprit din scris şi am început să recitesc cu atenţie. Iar după ce am parcurs mai bine de jumătate din manuscris, nu mai eram deloc mândru de mine, entuziasmul meu s-a transformat într-o teribilă îndoială: puţinele pasaje izbutite erau înecate într-un potop de banalităţi, multe din imaginile care mă încântaseră până atunci mi se păreau acum chinuite, nefireşti, lipsite de viaţă şi de spontaneitate.

Dar ceea ce mă exaspera şi mai mult era faptul că îmi dispăruse încrederea în simţul meu critic, că teroarea relativismului, pe care o resimt cu atâta intensitate, îmi paraliza puterea de judecată. Şi totuşi aveam nevoie de o părere sinceră despre Răzbunarea Krimhildei , trebuia să aflu în sfârşit dacă scrisesem o capodoperă sau eram doar autorul unui nou avort literar, aşa că m-am decis să-i citesc manuscrisul lui Wolfgang. Printre puţinii oameni cu care mai păstrez nişte vagi legături de camaraderie, acest bărbat rotofei, cu braţele şi picioarele scurte şi durdulii, care n-a scris în viaţa lui nici o pagină de literatură, dar are un gust artistic desăvârşit, îmi inspiră cea mai mare încredere. I-am mai citit şi cu alte prilejuri, iar observaţiile sale mi-au fost totdeauna de mare folos, el ştie să te critice fără să te rănească şi e cu totul lipsit de acea dezgustătoare aroganţă a literaţilor, care nu vor decât să se umfle în pene, ori de câte ori li se oferă un prilej potrivit pentru asta. Îmi îndes manuscrisul în buzunar, mai trag un gât de rachiu şi o iau la picior spre locuinţa lui Wolfgang. Străbat în grabă mai bine de jumătate de drum, apoi îmi dau seama că e încă prea devreme pentru o vizită la prietenul meu: acesta nu se scoală niciodată înainte de prânz. Îmi amintesc de asemenea că în buzunarul redingotei ploscuţa e goală, înainte să plec i-am stors de pe fund ultimul deget de şnaps.

Am intrat într-o cârciumă, cu gândul să-mi refac provizia de rachiu şi să pierd acolo o jumătate de oră. Era un birt frecventat mai cu seamă de lucrători, nişte oameni pe care îi admir foarte mult pentru apucăturile lor pline de naturaleţe şi în a căror tovarăşie mă simt mult mai bine decât în aceea a burtă-verzimii ce se adună în restaurantele elegante din centru. Nu obişnuiesc niciodată să intru în vorbă cu ei, de fapt nu mai intru de multă vreme în vorbă cu nimeni, dar uneori mă pomenesc trăgând cu urechea la discuţiile dintre dânşii şi lăsându-mă fermecat de vorbirea lor frustă şi lipsită de afectare. Şi apoi în aceste localuri pentru săraci nu risc să dau peste mutrele ipocrite ale cunoscuţilor (căci nu-i pot numi prieteni, prieten cu adevărat nu mi-e nici măcar Wolfgang) care mă întreabă de o vreme cu insistenţă dacă o duc bine cu sănătatea şi-mi aruncă nişte priviri pline de o compasiune făţarnică. Îi cer birtaşului să-mi umple ploscuţa cu şnaps, comand o sticlă de vin şi scot din buzunar epava bietului meu manuscris. Vreau să recitesc înainte de a ajunge acasă la Wolfgang tot actul întâi, dar nu mă pot concentra, la masa vecină se vorbeşte prea tare. Un muncitor pistruiat tocmai a scos de undeva o halcă mare de carne crudă, pe care o plimbă pe sub nasul comesenilor săi şi le spune că e carne de cal, o veritabilă trufanda pe care a izbutit să o cumpere dintr-o măcelărie învecinată la un preţ de nimic, căci, spre deosebire de franţuji, nemţii nu prea sunt amatori de asemenea delicateţuri. Lucrătorii sunt binişor ameţiţi, se vede că au luat-o cu băutura de dimineaţă, vorbesc toţi odată, dându-şi cu părerea despre felurile în care trebuie preparată carnea de cal pentru ca să capete mai multă savoare. Cel mai pornit este pistruiatul; el susţine că această carne este cât se poate de hrănitoare, iar atunci când ajunge în mâinile unui bucătar priceput, lasă cu mult în urmă în privinţa gustului şi a delicateţii, carnea de porc, asta şi din pricină că – aşa cum prea bine se ştie – calul e un animal mult mai curat decât porcul. Şi cum vecinul de masă de lângă el pare să aibă unele îndoieli, lucrătorul cel pistruiat se preface că vrea să-l izbească în cap cu bucata de carne, smulgând din gâtlejurile setoase ale tovarăşilor nişte hohote groase de râs. Vorbele grosolane ale lucrătorilor mă umplu de scârbă şi de revoltă, căci pe vremea când inima mea nu devenise încă aşa de nesimţitoare, am iubit cu patimă caii. Cred că am moştenit această dragoste de la tata, în ale cărui grajduri, bine cunoscute de întreaga nobilime prusacă, puteau fi admirate câteva exemplare cabaline de o frumuseţe desăvârşită. Tatăl meu îl iubea cel mai tare pe Siegfried, un armăsar lipiţan alb ca zăpada, blând şi prietenos, cu care am luat primele mele lecţii de călărie. N-o să uit niciodată inteligenţa aproape omenească din ochii săi plini de vioiciune, nici mişcările lui graţioase, care dădeau impresia că acest superb animal a reuşit să învingă legile inerţiei şi care erau mai presus de arta celor mai lăudaţi dansatori. Privindu-l, am avut – pentru întâia oară în viaţa mea – revelaţia graţiei. Umbletul femeii pe care o întâlnesc de o vreme prin Wannsee cred că-mi aduce aminte de Siegfried.

O fractură la unul din picioarele dinapoi, provocată de neîndemânarea unui argat, avea să pună însă capăt însă destul de repede lecţiilor noastre de echitaţie. Tata – care ţinea cu orice preţ să facă din mine un ostaş cu inima aspră şi era extrem de nemulţumit de firea mea emotivă – a vrut să fiu de faţă la împuşcarea lui Siegfried. Veterinarul chemat în mare grabă l-a convins pe tatăl meu că nu mai era nimic de făcut; calul nu mai putea să stea în picioare şi avea dureri mari, singura soluţie rămăsese glontele în ureche. Când am intrat în grajd, l-am văzut pe Siegfried zăcând pe un maldăr de fân proaspăt, doborât de durere şi neputinţă. S-a uitat la noi cu nişte ochi umezi şi trişti, iar din pieptul său a ieşit un fel de scâncet înăbuşit. Tata era negru la faţă de supărare, îşi încărca arma cu nişte mişcări lente, şovăielnice parcă, sub privirile jalnice ale calului, care nu se mai dezlipeau de ţeava puştii de vânătoare. Iar când părintele meu s-a apropiat de el şi a început să-l dezmierde încetişor pe grumaz, armăsarul cel alb, făcând un mare efort, a izbutit să se ridice într-un genunchi şi să-şi lipească pentru câteva clipe capul de pieptul stăpânului său, pe care l-am văzut atunci pentru prima dată cu lacrimi în colţul ochilor. În momentul acela, abia în momentul acela, am înţeles că tata urmează să-l împuşte pe Siegfried şi am fost cuprins de o furie nebunească. Pe jumătate inconştient, m-am repezit asupra tatălui meu încercând să-i smulg puşca din mână. Surprins, acesta n-a reacţionat imediat, aşa că profitând de lipsa lui de reacţie, am reuşit să-l muşc tare de antebraţ şi cred că aş fi putut să pun stăpânire pe puşcă, dacă n-aş fi fost înşfăcat de unul dintre grăjdari, care m-a atacat pe la spate şi a izbutit să mă imobilizeze. Atunci am izbucnit într-un plâns zgomotos. Încolăcit de braţele vânjoase ale servitorului, corpul meu tremura de sus până jos, ca acela al unui epileptic. Tata îşi ştergea în vremea aceasta mâna de sânge, uimit încă de ieşirea mea cu totul neaşteptată. Nu părea mânios, ci mai degrabă intrigat şi nedumerit. M-a privit lung, încruntându-şi puţin sprâncenele, apoi a poruncit să fiu dus în camera mea. Mă zbăteam, încercam să mă smulg din strânsoarea argatului, implorându-l pe tata, printre hohote răguşite de plâns, să nu-l împuşte pe Siegfried. Dar totul a fost în zadar, am fost luat pe sus şi depus în braţele mamei, care cu ajutorul cameristelor a reuşit să mă liniştească puţin. Am căzut în cele din urmă într-un somn greu, criza aceea cumplită de nervi storsese din mine ultima picătură de energie. M-am trezit după două zile, în ciripitul gureş al vrăbiilor care zburătăceau pe la ferestrele camerei mele, accesul trecuse, dar de atunci am refuzat cu încăpăţânare să mă mai apropii de grajduri, lecţiile de călărie au încetat şi cred că am pierdut pentru o bună bucată de vreme dragostea tatălui meu care nu mi-a mai vorbit după aceea câteva zile. Din vorbirea împleticită a unui servitor beat aveam să aflu că trupul lui Siegfried fusese vândut unui măcelar.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a primit trei premii ale Asociației Scriitorilor din București, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară…