Episodul 19 – ultimul

Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

3. Am scris odată că părerile noastre despre lumea în care trăim şi despre rostul fiecăruia în această lume nu pot fi căutate decât în sensul pe care noi îl găsim vieţii şi pe care îl dăm propriei noastre vieţi. Acum însă ştiu prea bine că moartea e de preferat unei vieţi lipsite de speranţă. Moarte şi iubire, o misiune pentru doi oameni… Ar trebui să mă uit pe mine în întregime şi să mă dăruiesc Ei, pentru că noi doi am existat doar împreună. Cineva spunea că moartea poate fi un prag absolut, confundat cu neantul sau o existenţă continuă şi iluzorie. Îmi dau seama, acum, când viaţa mea e doar o himeră, că frica învinsă găseşte mereu puteri lăuntrice de refacere. Mă pregătesc de moarte şi simt asta ca pe o îndumnezeire, moartea şi viaţa nu sunt fragmente, ci întreg şi realitate unică. Simt acum, în apropierea sfârşitului, că nu numai viaţa, dar şi moartea se lasă trăită. Nu doar moartea, dar şi viaţa poate fi ucisă. Teroarea timpului e semnul sub care plec încet, printre potecile roase de ploi ale pădurilor mele, de acasă. Gândesc la viaţa mea ca la o lume închisă definitiv. Par un om care a cugetat totul, până la sfârşit, care a suprimat obstacolele, s-a împăcat cu cosmosul şi cu Dumnezeu, înţelegând totul şi rostind această înţelegere într-o întrebare. Dar, întrebarea mea e piatră de mormânt… Ce este oare conştiinţa mea nefericită de azi, în care eternitatea se opune timpului, sufletul nemuritor trupului pieritor, adevărul aparenţei, lumea de dincolo celei de aici? Suflet al meu, strig în noapte asemeni lui Pindar, nu aspira la viaţa veşnică ci secătuieşte câmpul plin cu maci, în care doarme, ca o vrajă, iubirea mea apusă. Ispăşesc eşecul cu resemnare şi mor încet, din dragoste rănită. Visez moartea ca pe un refugiu în care domneşte armonia perfectă a unei egalităţi fără conflict, acolo se consumă, în sfârşit, întâlnirea unor zile separate, ca o mirare din urmă. Simt totul, ca şi viaţa mea care se duce încet în uitare, ca pe un drum întins între speranţă şi disperare. Şi mai simt că acela care încetează să mai opună viaţa şi moartea e scutit de lupta lor sfâşietoare, dar inutilă. Trăiesc ca şi cum aş fi mort, aceasta îmi pare a fi viaţa mea adevărată, libertate fără destin… Nu mai sunt legat de nimic şi sunt gata să renunţ la tot şi-mi rămâne doar rana adâncă din inima mea.

           Îmi vine să spun, ca o retragere tristă, că miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe. Ce nu cunoaşte nimeni? întreb cu vorbele mele puţine, care au mai rămas… Începutul de după moarte? Ştiu că oamenii au înţeles adesea prin moarte absolutul nefiinţei, un absolut negativ prin care ne aşezăm în eternitate. Aş vrea să strig şi voi toţi să auziţi cuvintele mele, cheltuim o viaţă întreagă pentru a ne înălţa, pentru a şti şi a cunoaşte, ca să ajungem în moarte, la cel mai de jos prag al speranţei. Şi-atunci, dacă zădărnicia setei noastre de perfecţiune e adevărată, atâta timp cât există moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni, ce mai avem de aşteptat în umbra anotimpurilor care se adună în noi? Un om care moare, îmi spunea cândva un prieten de plimbări liniştite printr-un Paris îngândurat în înserare, moare pe cont propriu, dar ne dă o emoţie estetică şi atâta tot, dacă e personajul unei cărţi. În viaţa noastră însă, reală şi păcătoasă, zicea el, exprimă o problemă întreagă omenească şi nu artistică a morţii. Mă întreb acum, cu voinţa atacată de toamnă, dacă rezistenţa noastră în faţa destinului tragic ce ne aşteaptă e sortită ignoranţei şi morţii, înseamnă oare că ea e resemnare definită sau nădejde infinită? Nu pot să răspund, cu norii încinşi de întuneric, aşezaţi deasupra cuvintelor mele. Se poate să nu-ţi fie greu, ţie ca om sincer şi îngândurat, să sacrifici ceea ce n-ai avut timp să preţuieşti? Ce-aş putea pierde eu, bărbat încă tânăr, murind? Câte cunosc eu din viaţa aceasta, pentru ca s-o pot iubi şi dori mai departe? Am citit cândva că moartea ar da unora dintre noi o viaţă fără de care existenţa pământească ar ajunge o simplă umbră. Îmi spunea cândva, în grădinile înflorite ale Parisului, un doctorand indian ciudat şi scorţos, că omul e înlănţuit de iluzii, orice existenţă se constituie obligatoriu ca o ruptură, deci depărtându-se de absolut. Temporalitatea oricărei existenţe umane, zicea el, dă naştere fatal angoasei şi durerii. Omul e o fiinţă destinată morţii, ieşită din Neant şi în drum spre Neant.

           I-am răspuns, călcând agale aleile acoperite de frunze uscate, că noi, europenii, nu credem că moartea înseamnă Neant, ea e un sfârşit, dar unul urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existenţă ca să se poată ajunge la un altul, moartea e o ruptură de nivel existenţial şi în acelaşi timp un ritual de trecere, întocmai ca naşterea. Ne uitam neîncrezători unul la celălalt, iar eu cred că aş fi vrut să-i spun că, pentru ceilalţi, de dincolo de noi, totuşi moartea e marea poartă iniţiatică, pătrunderea în labirintul şi în jungla bântuită de demoni, e marea spaimă a lui, a mea, a noastră. Aici, în amurgul vieţii mele triste….

           Ţi-aş mai spune ţie, omule bun, care te gândeşti la umbra mea amuţită, că numai prin iubire se poate curăţa aripa disperării din noi, ca şi propriul suflet chinuit de moartea care vine. Nu e, de fapt, doar o iluzie existenţa noastră în această lume? Am descoperit dintr-odată, că nu suntem muritori ci muribunzi, pe cale de a muri, devoraţi implacabil de timp şi înserare. Fără suferinţă şi fără moarte, îmi spui tu, cel de lângă mine, nu poate fi vorba de viaţă eternă. Numai că eu, aruncat în disperare de iubirea care s-a dus, nu simt decât devenirea mea în umbră, ca o diminuare a fiinţei din mine. Murind, ştiu că voi încerca să regăsesc viaţa şi fericirea de ieri… Nu cred, omule, că e aşa, dar îmi trebuie o umbră de speranţă în noaptea în care intru acum, fără ieşire.

           Indianul cârcotaş, cu care măsuram disperarea într-un oraş străin şi rece, deşi atât de aproape de mine până ieri, îmi spunea cu voce sigură că toţi cei care au vorbit despre moarte au pornit de la reflecţii filosofice sau de la experienţe personale. Numai că moartea, ca şi viaţa – zicea el – îşi refuză semnul ei ultim celui care este singur, celui care o priveşte ca un singur om. Experienţa morţii, dintr-un asemenea punct de vedere personal, nu arată decât caracterele ei superficiale şi pierderea din noi. Crezi tu, l-am întrebat eu cu uimirea omului sfârşit în durere, că moartea e un fenomen natural, care nu mai interesează conştiinţa noastră intimă sau e un mister, un paradox? Nu pot să-ţi răspund, mi-a mai spus el, dar în ambele cazuri e sigur că nu se ajunge la realitatea morţii, ci la constatarea ei. Moartea, domnul meu, a încheiat el, e un lucru care se învaţă, la început nu înţelegi nimic, după cum nimic nu înţelegi nici din viaţă.

           Spun şi eu, deşi nimeni nu pare că mă poate auzi, ca şi călugărul dintr-o piesă de teatru văzută cu Maria la Paris, că sunt încă legat de această viaţă, care ar trebui să-mi fie deja indiferentă. Prăpastia în care să-mi arunc trupul încă nu s-a căscat în pieptul meu. Totuşi, nimic nu e nemuritor – striga personajul acela – sufletul meu nu există şi nu moartea desface legăturile, ci trezirea… Moartea nu foloseşte la nimic, dacă voinţa luminată n-a ajuns mai întâi la pura detaşare de viaţă, în chiar timpul vieţii. Tot timpul, tu, mai spunea actorul, din mijlocul scenei pline de frunze uscate, să nu faci altceva decât să urăşti viaţa. Cultivaţi din toată inima voastră dorinţa de moarte… Acesta sunt eu, cel care cad încet în marginea lumii. E o nebunie să crezi că în rânduiala din noi n-ar trebui să existe frunze care cad şi flori care se deschid. Poţi însă, om bolnav şi însingurat, să mai crezi în renaşterea ta chiar în această lume? Moartea rămâne neantul care nu este nimic altceva, decât această viaţă, nu poate să fie adevărul fiecăruia. Ştiu, am învăţat să spun de atâtea ori, că dragostea îşi are locul în această lume. Şi totuşi, să-ţi trăieşti iubirea ar fi să ceri prea mult, dar decât să trăieşti prin iubire, mai bine renunţi. Tu, cel de lângă mine, îmi strigi să mă predau morţii şi nopţii, pentru a mă trezi în zorii unei iubiri pe care nu o mai mărginesc orizonturile lumii acesteia. Numai că eu, cel lovit de toate malurile cenuşii ale munţilor tociţi în amurguri, vă mai strig cu forţa din urmă că dragostea trebuie să ştie să fie pe măsura morţii, ştearsă, mută, dar credincioasă pentru totdeauna. Câtă dreptate avea filosoful încrâncenat în cuvinte, noi, oamenii ne făurim o memorie cu ajutorul durerii.

           Şi scriu cu mâna tremurând pe foaia din faţa mea, că moartea din dragoste se aşază peste refuzul uitării, cei care se săvârşesc astfel nu vor avea a se căi vreodată că i-au fost complici. Ei văd bine că nu-şi pot face dragostea nemuritoare, dar o vor lua înaintea uitării. Ce-mi rămâne, acum, în singurătatea care mă doboară încet? Aş vrea să plec într-o altă viaţă în care să trăiesc alături de Ea şi să arăt zorilor adevărul din sufletul nostru. Mai bine mor acum, decât să las dragostea în această inimă nestatornică şi muritoare pe care a aprins-o. Viermele e-n inima omului, îmi strigă-n noapte umbra mea rătăcită… Cine-şi aşteaptă ceasul din urmă fără vlagă, nu e prea departe de rătăcitul de la colţul străzii, precum cel care zvântă o amforă de vin, cum scria parcă Seneca, şi-i soarbe şi drojdia. Dacă trupul nu mai e bun de nimic, de ce să nu-ţi eliberezi sufletul care se chinuieşte? E un ticălos cel care moare din cauza durerilor, dar e un nebun cine trăieşte numai ca să sufere durerile. Moartea, prietene, îmi spunea indianul cel pricinos, în Parisul zilelor mele de pe urmă, e unicul remediu al deznădejdii. Dacă aceeaşi forţă care-i obligă pe oamenii inteligenţi să-şi iubească viaţa – zicea el – o face pe aceea a unui om atât de grea şi de crudă încât să o găseşti insuportabilă, împlineşte-ţi hotărârea care vrea ca tu să nu mai exişti. Îl priveam fără să-l văd, îi auzeam cuvintele mormăite cu răutate şi nu ştiam ce să-i răspund. Numai cel care nu se teme de moarte e liber, zicea. Şi-mi răsuna în urechi replica actorului: să mori… să dormi, nimic mai mult. A trăi e o boală, moartea e remediul. Simt că atunci când un om devine într-atât de nefericit, încât durerea îi este mai intensă decât spaima de moarte, acesta e semnul că e mai bine să moară. Am citit cândva şi mi-au rămas în minte cuvintele care vin… Să mori? Visăm când vorbim despre moarte. Am văzut mulţi oameni murind, însă omenirea este atât de mărginită încât nu poate să conceapă un început şi un sfârşit pentru existenţa ei. Trebuie să urmăreşti şi să înţelegi acest drum care merge de la luciditatea dinaintea existenţei până la evadarea dincolo de lumină. Păzeşte-mă Doamne, de disperare şi iartă-mă că atât mai e tot ceea ce cred, nu suntem născuţi decât pentru a muri. Să ştii să pleci la timp e adevărul care trebuie spus. Îmi amintesc cuvintele unui călugăr, într-o biserică mică, spre munţii mei din care vin. Viaţa creştină, spunea el, se bazează pe un exerciţiu dificil, viaţa e demnă de ură, dar trebuie trăită şi suportată. Moartea e de dorit, dar nu trebuie să ne sinucidem.

           Mă uit departe, în zarea fără sfârşit şi gândesc trist că e o nebunie căutarea morţii, fiindcă ea ne va găsi cu siguranţă. Natura nu a rânduit decât o singură intrare în viaţă, dar sute şi mii de ieşiri. Pentru a iubi această viaţă muritoare trebuie să fii beteag la suflet şi dominat de patimile rele. Această moarte, despre care scriu în timp adânc de noapte, îl lasă să trăiască pe Dumnezeu în noi, iar acest neant face loc fiinţei sale în voi, cei de lângă mine. Înveţi despre moarte numai de la oamenii care au cunoscut-o, fără să moară, de la cei care au s-au întreţinut cu ea în lungile secole de aşteptare, în nopţile apocaliptice. Am stat cândva în lungi discuţii şi amăgite îndoieli, cu Mircea, într-un Paris care mie îmi devenise necunoscut. E raţional, întrebam eu pe urmele lecturilor vechi, să rişti călătoria spre ţinuturi neexplorate, de unde nu s-a întors niciun călător? Aici, în viaţă, cel puţin ştim la ce să ne aşteptăm, pe când dincolo misterul este deplin. Am citit odată, într-un text religios vechi, că moartea este averea, privilegiul şi voluptatea omului. Cel mai bun lucru pe care omul îl poate face aici, pe pământ, este să-şi administreze nefericirea pasageră. Nenorocirile pe care le îndurăm sunt întotdeauna meritate, nu avem dreptul să ne sustragem de la ele.

           Poate să fie aşa, îmi zicea Mircea, dar eu am înţeles altfel toate acestea. Uite, Radule, mai spunea el, eu lucrez între bătrâni, sunt zece ore pe zi în mijlocul lor şi nu mai cred deloc că moartea curmă fulgerător neajunsurile unei vârste fără speranţă. Nu l-am contrazis, dar gândurile mele erau altele. Suma nenorocirilor depăşeşte suma binefacerilor în această viaţă şi aş spune oricui m-ar auzi că noi, oamenii, căutăm nemurirea şi ea este în noi. Dar, suflet al meu, înalţă-te, grăbeşte-te în necuprins, intră în marea fiinţă… Viaţa nu e altceva decât o pregătire pentru moarte, e o ucenicie a morţii. Nu e un gând ascuns, e tot ceea ce mai pot îndrăzni azi… Moartea este sfârşitul a toate, totul s-a spus, totul s-a făcut. Suma celor bune şi a celor rele este egală, nu mai există grijă, farsa e jucată. Credeţi că trupul meu, strigă actorul din fiecare om, devenit un spic de grâu, un vierme, o pajişte s-a prefăcut într-o operă a firii mai puţin demnă de lume? Doar orgoliul nostru fără măsură îşi poate închipui că suntem într-atât de importanţi, încât moartea noastră ar schimba ceva din ordinea lumii. Mai bine să suferi, decât să mori? Acesta e visul cu care ne amăgim. Moartea deschide, acum, calea alinării, să-ţi doreşti să renunţi la tot ceea ce eşti… Ea îl lasă să trăiască în noi pe Dumnezeu.

           E gândul din urmă… L-am citit, într-o pagină îngălbenită de timp: să te naşti în necesităţi, în mijlocul durerii şi al strigătelor, să fii jucăria ignoranţei, a erorii, a nevoilor, a maladiilor, a răutăţii şi a patimilor, să revii pas cu pas la nevolnicie… Din clipa în care gângăveşti până în clipa în care baţi câmpii, să trăieşti printre escroci şi şarlatani de toate soiurile, să nu ştii de unde vii, de ce eşti aici, unde te duci, iată ce numim prezentul cel mai important al părinţilor noştri şi al naturii… VIAŢA…

– Sfârșit –