Salutare! Eu sunt Adi și nu prea mă pricep la scris. Mulțumesc domnului diriginte Ionuț Cristache pentru că a considerat ca aș avea un mesaj de transmis, oricare ar fi el. Acestea fiind scrise, vă mulțumesc anticipat pentru răbdarea de a citi textul acesta până la capăt.

Absolvent de Carabella, am lăsat la nivel de hobby dragostea pentru teatru ca să îmi sporesc șansele unui trai decent. Dar mă opresc cu negativismul. Am citit pe aici multe texte bune, argumentate solid, dar pesimiste. Fie mi se rupea sufletul să le citesc, fie mă cuprindea revolta și pe mine. De aceea mi-am zis că ar trebui și altceva. Așa că uitați, vă rog, fraza cu sporitul șanselor la un trai decent. Revenind, am ales informatica și nu îmi pare rău. Mă pricepeam și îmi și plăcea.

Timpul a trecut. Am o licență în matematică-informatică și un master în informatică. La finalul masterului s-a ivit ocazia unei teze de doctorat în Franța, la Toulouse. Cu toată sinceritatea vă spun, inițial am gândit: „iar școală?!”. Dar cum sunt curios și reactiv la provocări, ca să nu zic ca mă mănâncă undeva, am decis să aplic. Ai mei m-au încurajat cu toată căldura și le sunt recunoscător.

Pe scurt, am trecut de preselecție și de interviu, primind bursa. Urma să fiu doctorand în Franța. Proaspăt șofer la vremea respectivă, mi-am mutat casa în pui (am un VW Polo) și am pornit ghidat de GPS către cealaltă parte a Europei. Încă mă simt un temerar pentru că am avut curajul să pornesc așa de unul singur și fără experiență la un drum atât de lung. Dar fără un pic de nebunie, ar fi plictisitoare viața. Nu insist cu detalii despre călătoria „inițiatică”, vă spun doar că la vama cu Ungaria am fost întrebat unde mă duc și de ce. Am deschis portbagajul să se uite domnul vameș. A făcut puțin ochii mari. Peste tot mormanul de bagaje trona chitara mea bass. Am răspuns scurt că merg la studii in Franța. Am fost întrebat dacă studiez muzică. „Nu, informatică”. Puțin confuz domnul vameș, dar m-a lăsat să plec repede.

Am ajuns la Toulouse după vreo două zile jumate de condus. Eram extenuat, dar mulțumit. Am avut noroc să găsesc și o chirie bună, ca dovadă că nici astăzi, după aproape patru ani, nu am plecat de acolo. Am început treaba aproape imediat. Studiasem eu franceză în școală, dar mă dureau mâinile la început când încercam să vorbesc. E bine că francezii sunt înțelegători din punctul acesta de vedere și te încurajează constant. Nu știu dacă ei fac asta pentru că la rândul lor sunt speriați de engleză ca elefantul de șoricei. M-au încurajat atât de mult încât mi-au propus de la început să țin niște laboratoare la universitate. O nouă provocare pe care am acceptat-o și sunt bucuros acum.

Timpul a trecut repede. Mi-am făcut prieteni, camarazi, m-am plimbat și am descoperit o lume nouă. Am scris articole științifice, am participat la conferințe prin diverse țări (Elveția, Spania, Luxemburg), am predat în continuare ajungând să fiu responsabil pentru un întreg modul și lista poate continua. Am avut și o bursă de mobilitate de trei luni și am ales un laborator de cercetare de la o universitate din Israel. Aceasta este în sine o altă poveste. Dacă voi avea ocazia, vă voi povesti cu plăcere.

Firește că au fost și dificultăți. Dorul de casă, dezrădăcinarea, probleme la tot pasul, eforturi pentru a publica rezultatele cercetării, conflicte culturale și nu în ultimul rând „bagajul” de a fi român… Alți prieteni români sunt vexați de prejudecățile care există despre noi, românii. Eu nu mai sunt, dar o să vă dau câteva exemple. Fiind la un grătar cu niște prieteni francezi, am avut o surpriză neplăcută. La coada pentru mâncare un tip mi-a spus: „te las să treci înainte, știu de unde vii, ți-e foame”. Nu comentez mai mult de atât. Altădată am convins colegii de birou sa facem niște schimbări legate de amplasarea mobilierului. După mutări, a trecut un coleg profesor și a întrebat cine a venit cu ideea. Răspunsul a fost: Adrian. Reacția lui: aha, înțeleg, românii se mută des. Voiam să răspund că mai des decât se spală francezii. Vă asigur că lista poate continua. Dar nu îmi fac griji. Și francezilor li se atribuie „calități” de către alte popoare. Se spune că se vaită mereu, nu prea se spală, dacă au greșit cu ceva te vor convinge că de fapt nu e vina lor, ci universul nu a fost de acord să se întâmple ceva, sau poate planetele nu erau aliniate cum trebuie, sau poate vântul de primăvara bătea din alta direcție, sau… În Franța se sta mult la coadă. Eu glumesc zicând că francezii nu sunt prost organizați. Dimpotrivă, sunt foarte bine sincronizați. Fac toți, același lucru, în același timp.

Și astfel, cu bune și rele, pe 15 iunie susțin teza și devin doctor. Parcă ieri am început. Timpul zboară oricum, important e să zboare cu folos. După aproape 4 ani în Franța am adunat multe și nu regret nicio secundă că am luat în calcul oportunitatea de a face o teză. V-am scris toate acestea ca să știți că orice șansă de a descoperi ceva, de a te dezvolta, sau de a umbla prin lume, nu trebuie respinsă. Nu neapărat pentru că atunci când viața îți oferă lămâi, tu trebuie să ceri tequila și sare. Doar că totul trebuie cântărit într-un mod riguros și, foarte important, nu trebuie uitat stropul de optimism. Poate să dea roade.

ADRIAN CHIFU este doctorand la Toulouse și, mai ales, absolvent de Carabella…