Dragi prieteni reali sau virtuali, unii dintre dvs. au citit romanul „Adulter cu smochine şi pescăruşi”. Eroina principală a poveştii de acolo era o femeie pe nume Alicia – „se citeşte Alişia”, spunea textul. Ei bine, aflaţi că romanul va avea o continuare (sau poate un prequel, cine ştie!?) şi am plăcerea de a vă spune că el va apărea (vă voi avertiza, din vreme) la una dintre cele mai importante ale noastre edituri. În aceste zile, 6-8 martie, vă invit să citiţi câteva pagini, în trei episoade, din noua poveste a Aliciei – aşa cum o vede, aţi ghicit, un bărbat…

1.

Am intrat în bistroul “Rêves d’un chat” şi am ocupat una din mesele de lângă geam.

Unul dintre băieţi a venit imediat spre mine – cred că era Filippo, îi cam cunosc pe toţi, oricum ei nu şi-ar purta ecusonul nici picaţi cu ceară (nici nu ştiu dacă este obligatoriu). M-a salutat cu un zâmbet şi mi-a aprins lumânarea de pe masă – şi m-am gândit o clipă că sigur Aliciei o să-i placă asta. Am schimbat câteva vorbe cu băiatul altfel amabil şi, după trei minute, mi-a adus ceaiul negru pe care i-l cerusem – un Darjeeling de la La via del Tè, o firmă ce pretindea că ar fi de pe undeva din Florenţa. Pe marginea farfurioarei era un căpăcel de lapte. M-am jucat câteva clipe cu el în mâini, neştiind dacă e cazul să-l desfac – şi, în cele din urmă, l-am împins de unde-l luasem. Urma, aşadar, să mă întâlnesc cu Alicia. Acolo, la Rêves d’un chat, în acea seară. Pentru restul orelor, aşa cum mi le imaginam, ceaşca mea de ceai şi lumânarea de pe masă erau deschiderea perfectă. Am lăsat plicul de Darjeeling să se împreuneze cu apa de sub aburi – gândindu-mă, în tot acest timp, ce interesant ar fi un bistro în care să intri şi, fără să ceri nimic, să fii servit cu ceea ce patronului i se pare mai potrivit pentru mutra ta de moment. Să intri într-o dimineaţă şi să-ţi dea un ou fiert cu ceai; sau o cafea dintre cele mai amare; sau o cană de zeamă de varză; să intri într-o seară rece şi să primeşti o apă la temperatura camerei, cu ceva lămâie sau, după caz, un cognac încălzit în palmele unei fete cu ochi mari care tocmai şi-a rătăcit cheile de la garsoniera care nu e a ei, ci a unei prietene care i-a împrumutat-o pentru trei nopţi, prietenă care a plecat pentru patru nopţi şi cinci zile într-un loc neacoperit de telefonia mobilă. Visam; aceasta să fie singura regulă în acel bistro: să intri, să-ţi sprijini umbrela de un cuier, să te aşezi – aşa cum am făcut eu acum –, să fii singur sau să fii însoţit, nu contează, iar cineva de la bar să vă scaneze cu privirea timp de nu mai puţin de opt, nu mai mult de zece secunde; după care să vină spre masa ta şi, spunând „Cred că asta vi se potriveşte acum”, să vă pună ceva în faţă. Ce frumos ar fi şi ce legătură subtilă s-ar crea astfel între oamenii din extinsa împărăţie a tejghelelor de baruri de peste tot! După patru sau cinci minute de desfacere a ceaiului în apă, am lăsat deoparte teoria bistrourilor şi am ridicat cu mâna dreaptă vasul fierbinte din față. Mi-am turnat în ceaşcă nu mai mult decât ar intra în două degetare umplute cu vârf; am picurat apoi şi ceva lapte gras. Am dus la nas, am dus la gură. Am privit la ceas: era abia opt şi jumătate. N-aveam nici un motiv pentru a crede că seara aceea va fi altfel decât serile de până atunci ale iubirii mele cu Alicia. Şi mi-am continuat visul. În bistroul-acela-cu-serviciu-surpriză un bărbat ca mine ar fi scutit de un milion de probleme. Mi se întâmplă adesea să intru undeva şi să nu ştiu ce vreau. Într-un magazin, într-o femeie, la un film, pe un site sau într-un restaurant. Aproape niciodată, când cer o apă cu lămâie unui garçon, nu mi-e sete. Într-un restaurant, când stau şi privesc menu-ul îmbrăcat în piele ecologică, nu mi-e foame. Nu caut nimic prin magazine, de cele mai multe ori – ci doar ştiu că urmează să împrăştii banii pe ceva, cu totul şi irevocabil doar aproximativ necesar. Un astfel de serviciu de tutelă, cu siguranţă, mi-ar risipi dubiile. Mi-ar plăcea ca cineva să-mi spună cum mă simt – pentru că eu m-am înşelat adesea.

În seara asta, bunăoară. Aş zice că mă simt foarte bine. Este simţământul numărul pa’i’sprezece – când stau toată ziua închis în casă şi scriu, mănânc un platou de sushi rece primit la uşă într-o pungă reciclabilă şi nu beau mai nimic din extinsa familie a alcoolurilor – dar mă îmbib cu Cola fără zahăr şi ceai de roiboos; după care ies din casă şi mă mişc puţin prin seara oraşului. Aş zice, aşadar, că mă simt chiar bine astă-seară şi că am un discret şi foarte plăcut freamăt interior – ca de fiecare dată când o aştept pe Alicia. Mi se întâmplă acelaşi lucru de aproape opt luni de zile. Din acea după-amiază în care am întâlnit-o pe Alicia în gara din Cachan.

2.

M-am îndrăgostit de Alicia în valuri – dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Aşa cum se depune nisipul pe maluri, aşa cum se înmulţesc inelele pe trunchiuri. Primul val a fost acolo, în acea după-amiază, în aşteptarea trenului de 18h15, la sfârşitul verii trecute – când am văzut-o pe peron singură, în pantofiorii ei negri de piele şi cu sacoul subţire şi negru căzut mereu şifonat peste rochiţa-i roz ce-i lăsa genunchii la vedere. Deseori, în zilele care vor urma – după cum veţi vedea –, mă voi gândi dacă la ochii ei am privit mai întâi, sau la curbele şi umbrele genunchilor. Atunci, la acea oră, eu tocmai plecam din campusul studenţesc din apropiere – unde băusem un pahar de vin roşu şi prost cu un decan roşu (ex-communist, din generaţia lui Berlinguer) şi aparent prost, care-mi propusese să încep din toamnă un curs de Arta scrisului (pe care-l mai ţineam încă în momentul în care am intrat la Rêves d’un chat, aşteptând-o pe ea). „Andrea dragă – mi-a spus decanul –, astăzi toată lumea scrie, oricum; nu mai trebuie învăţaţi să scrie, ci să citească! Problema nu este scrisul frumos, ci lipsa cititului frumos!”

   L-am privit lung – omul, iată, nu era deloc stupid. Mi-a promis că peste câteva săptămâni puteam să-mi încep treaba. Nu promitea bani mulţi şi nici că o să am mulţi studenţi, dar credea că vreo câţiva tot o să fie tentaţi. Am terminat vinul, i-am mulţumit şi am plecat spre gară.

În acea seară, în acea gară, Alicia stătea în curentul staţiei ca înfiptă în pavajul peronului, cu trupul ei subţire şi cu coama ei lungă, neagră şi dezordonată. Avea pe umăr un aparat de fotografiat. Şi nimic mai mult. Aparatul era unul din acelea din alte vremuri: purta în prelungirea lui o lungă curea maron, iar pe cutia lui suplă se vedea marca unei firme germane. Am privit-o cum stă pe peron şi, fix în acea clipă, fericit eram că nu ştiam nimic din ceea ce avea să vină! Iar ea privea spre Sud, de-acolo de unde trenul rapid urma să sosească, privea lung şi cu ochii strânşi sub sprâncene, ca şi cum privind astfel l-ar fi putut grăbi în vreun fel.

Am urcat în acelaşi vagon şi, în liniştea serii, m-am aşezat lângă ea, pe o banchetă, între noi fie spus, soioasă şi rece. În faţa locurilor noastre, puţin mai în stânga, erau două negrese – una mare şi una mică, mamă şi fiică mai mult ca sigur. Mama îşi gâdila fiica la subţiori şi copila râdea în clinchete periodice, rotindu-şi ochii în cap ca o păpuşă. „Ghidi-ghidi!” – făcea mămica, iar copila se prăpădea de râs. „Ghidi-ghidi!” – mâinile femeii furnicau subsuorile fetiţei, iar chipul ciocolatiu al micuţei era perlat de lacrimi de fericire.

„Ce-ai mai fotografiat azi?” – au fost primele mele cuvinte. Şi Alicia s-a uitat la mine cu nedumerire, neştiind dacă e cazul să mă bage în seamă sau nu. Nu mi-a răspuns. („La prima întrebare a vieţii noastre nu mi-ai răspuns niciodată, Alicia!” – aveam să-i amintesc eu, de atâtea ori, în toate lunile următoare.) Ci doar a dat din umeri. Din care puteam înţelege orice.

Nu şi-a îndreptat ochii spre mine şi nici nu mi-a întors spatele – ci privea drept înainte, ca şi cum un punct de acolo, de undeva departe, era cu mult mai hotărâtor pentru tot ceea ce avea să urmeze în viaţa ei. După care eu – neştiind ce-ar fi mai bine să fac, în lungile secunde prin care treceam – am spus şi o a doua frază, şi o a treia imediat. Primele ei cuvinte au fost dezamăgitoare, oricum: „Eşti cam grăbit, nu crezi?” – mi-a zis ea în acea seară de final de vară, la patru secunde după ce m-am oferit, în cea de-a patra mea frază din trenul urban rapid, s-o conduc spre casă. Atunci, eu i-am spus că toţi scriitorii sunt repeziţi din fire. A ridicat o sprânceană parcă fără să vrea, a zâmbit subţire mai apoi şi, foarte repede, mi-a spus că n-arăt deloc a scriitor. „Mă numesc Andrea” – am spus eu. M-a privit iarăşi lung, ca pentru a verifica în ce măsură numele se potriveşte trăsăturilor mele. „Eu sunt Alişia; se scrie Alicia, dar se citeşte Alişia” – a zis şi ea, într-un târziu. Am zâmbit. O priveam. Era frumoasă tare. „Şi cum arată un scriitor prin fotolentilele tale?” – am întrebat-o. Iar ea s-a gândit puţin şi mi-a spus că va coborî la a treia staţie.

3.

Am coborât împreună cu Alicia din trenul rapid şi, într-adevăr, m-a lăsat s-o însoţesc spre casă. Am luat-o spre Sud, pe câteva străduţe ce păreau idilice sub lumina palidă a înserării, traversând din timp în timp trotuare umede şi mângâind în treacăt gardurile verzi şi scunde din faţa caselor. Am încercat să o sărut, atunci, când ne-am oprit în faţa unei case nici mai mici şi nici mai înalte decât cele de lângă ea. Şi-a ferit capul într-o parte, cu un aer stângaci şi uşor nesigur. N-am insistat. Priveam la ea şi simţeam cum mă rod zimţii incertitudinii – asemenea unui pescar amator ce aruncă în apă prima captură, peştele cel mic, neştiind dacă o să prindă un altul mai mare. Cred că mi-a scris numărul de telefon pe biletul de tren, în faţa uşii, mai mult ca să scape de mine. Am mers apoi singur spre casă şi, cu mâinile sub cap şi cu biletul ei pe piept, am stat ore în şir pe pat gândindu-mă la ea.

Al doilea val al îndrăgostirii mele a fost peste trei zile, când ne-am întâlnit din nou: am luat-o de acasă, în acea dimineaţă de septembrie, şi am însoţit-o ore în şir pe nişte coclauri de la marginea de Sud-Vest a urbei, unde voia să fotografieze câteva glorioase mănunchiuri de flori de scaieţi, legănate de vânt în bătaia soarelui. Adevărul este că, până la acea ieşire cu ea, nu observasem niciodată ce-i cu această inflorescenţă de-a dreptul regală în modestia ei, ce purpură incredibilă o colorează, ce arhitectură demnă de Fibonacci au gulerele sale de spini. În soarele cald, albine greoaie făceau volte pe deasupra noastră şi nimeni nu se vedea niciunde de jur-împrejur. Mergeam prin iarbă – ea înainte, cu aparatul în mâini, eu la câţiva paşi mari în urmă, ca să nu arunc umbră. Priveam amuzat la acele plante bizare, fără să-mi vină a crede că vreme de 40 de ani de viaţă această floare mă lăsase complet indiferent. „Alicia… de ce tocmai scaieţi?” – am întrebat-o, iar coama ei neagră s-a întors către mine într-un fel care mi-a dat de înţeles că nu pusesem defel cea mai inteligentă întrebare a vieţii mele. Mi-a întors iarăşi spatele şi a luat avans, călcând apăsat printre ierburile înalte, aşa cum păşesc pe Marte cosmonauţii din filmele SF. Şi mi-a spus în puţine cuvinte că ceea ce eu numesc scaieţi „alţii numesc carduus acanthoides, din familia asteraceelor, înrudită cu floarea-soarelui şi cu altele”. Dumnezeule – mă gândeam –, sunt singurul bărbat din Veneţia îndrăgostit de o femeie de 24 de ani care ştie numele savant al scaieţilor! „Aşa mai merge!, i-am zis. Toată lumea fotografiază floarea-soarelui! Trebuia să apari tu ca să pozezi ruda ei cea mai mov! „

Mergeam în spatele Aliciei şi n-am mai scos vreun cuvânt cât timp şi-a făcut de lucru, cu aparatul german, peste lumina împurpurată a buruienilor înflorite. Fără veste, am văzut-o făcând doi paşi spre mine şi, până să înţeleg ceva, şi-a prins palmele în ceafa mea şi m-a sărutat apăsat, cu un icnet mărunt, de copil ce se ridică pe vârfuri pentru a lua o bomboană din pomul de Crăciun.

Peste câteva ore ne-am întors în oraş, tot cu trenul rapid. Apoi am mâncat scoici într-un bistro belgian de pe via Moschinelli şi am băut un vin rosé cu un vag parfum de mure. Mi-a spus câte ceva despre ea – acolo am aflat, cu degetele muiate în zeama scoicilor şi cu gura uşor încreţită de vinul din care sorbeam, că Alicia este actriţă şi, în timpul liber, fotograf freelance. Problema ei era că avea foarte mult timp liber – în acele săptămâni şi luni, atunci, la început, n-am avut niciodată impresia că cineva o bate la cap cu vreun proiect teatral, cinematografic sau de orice altă natură. Iar problema mea era că aveam chiar mai mult timp liber decât ea. Cursurile de Arta scrisului îmi ocupau fix patru ore pe săptămână. În restul timpului, aş fi avut loc pentru toate celelalte arte – doar că nimeni nu avea nevoie de meşteşugul meu.

Din acest punct de vedere, al felului în care nimeni nu arăta că i-ar păsa de noi în acel septembrie, se pare că Alicia şi cu mine semănam foarte mult.

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, istoric, jurnalist, eseist și un important om politic…