Stockholm este un oraș alcătuit, de fapt, din câteva insule nu tocmai mari, atât de bine legate prin infrastructura rutieră încât nici nu-ți dai seama când treci de pe o insulă în alta. Am văzut cartiere animate – în ploaia care cade de măcar două-trei ori pe zi -, în care tineri sau mai puțin tineri angajați merg cu capul între umeri, precum toți angajații lumii. Dar am văzut și piețe cochete, cu flori plantate fix înainte de a înflori și diverse soiuri de cireși japonezi care tocmai erau în explozii de petale. Dar am văzut și orașul vechi, cu străduțele lui care-ți aduc aminte de Brașov sau Sighișoara.

Nimic mai colorat, la căderea serii, decât fantezia din vitrinele magazinelor de suveniruri, aranjate nu atât pentru a te obliga să cumperi, cât pentru a te înveseli și a te convinge să treci pragul. Tocmai se însera – în acea plimbare în care Teo si Eva (vezi foto) mi-au arătat cartierele vechi – când, ca prin minune, am mai găsit o mică librărie deschisă – ba chiar în librărie am reîntâlnit și un vechi prieten, care doar ce avea niște aventuri „sub semnul Capricornului”. Ploua iarăși când am ieșit din nou în stradă. Luminile de lângă pereți păreau felinare din alt veac, ploaia șopotea printre frunzele tinere, pașii fetelor sunau legănat peste pietrele vechi din pavaje, iar mânerul umbrelelor părea că este cârligul ce ne agață fără scăpare de cerul Nordului.

– …Stockholmul acesta are farmecul lui… – am spus eu atunci ca într-o doară, mai mult pentru a mă asigura că, pe străduța îngustă, fetele n-au fost răpite de vreo ceată de troli.

– …Da, are… – a răspuns Eva, deloc grăbită.

– …Are, cum să nu… – a spus și Teo, legănându-și pe umăr aparatul foto, ca pe-un pendul măsurând venirea nopții.

Și am mers mai departe. Apă era în stânga, apă era în dreapta, apă era-n susul norilor și-n josul botinelor noastre. La mijloc, între ape, eram numai noi trei și orașul tăcut.