1. NATO, cu Trump și după Brexit – Theresa May, premierul britanic care va trebui să gestioneze Brexit-ul, a făcut o vizită în SUA, timp în care a avut firești întâlniri cu președintele Donald Trump. Theresa May este primul prim-ministru european cu care D. Trump se întâlnește, detaliu care, foarte probabil, nu e întâmplător. După o ședință de lucru, amândoi au repetat ideea că administrațiile pe care le conduc (și, prin extensie, țările lor) sunt decise să-și manifeste pe mai departe hotărârea de a întări alianța NATO.
2. Pax Americana – La începutul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmașe legitime ale celor 13 colonii englezești de pe coasta estică a continentului, independente din 1776 și ghidate de o Constituție (1787) care e în vigoare și astăzi – reprezentau puterea emergentă a lumii occidentale. Tutelând Cuba, anexând Guamul, Puerto Rico, Filipinele, făcând legea în Mexic și în Haiti, SUA încep secolul trecut ca statul cu cele mai strălucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea în primul Război Mondial (1917) este decisivă pentru sfârșitul acestuia. La fel în cazul celui de-al doilea Război Mondial, pe care SUA îl câștiga nu numai militar, ci și politic.
După 1945, Statele Unite devin purtătorul de steag al lumii occidentale democratice, vârf de lance în confruntarea politică, propagandistică, economică și militară cu Imperiul Sovietic (1917-1991). După implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite rămân în poziția de unică superputere. Cele mai multe comparații se fac cu Imperiul Roman din primele două secole ale erei creștine. Contestatarii nu lipsesc: de la ecologiști radicali ce acuză SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, până la mișcarea antiglobalizare în continuă creștere în toată lumea occidentală, Statele Unite ale Americii sunt văzute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democrație și egalitate de șanse.
Dar toți adversarii săi occidentali admit că această Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului. America pare a se afla în fața unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii preferă să se infiltreze tacit. Noul mileniu a început sub semnul terorismului, în speță terorismul radicalismului islamic. Doborârea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al începutului de mileniu. Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit această Americă dușmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat în coasta lumii arabe în 1949) – se răspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmană este într-o lungă redefinire a identității. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranță. Acum, rezolvarea unui vădit complex de inferioritate în raport cu lumea occidentală îl conduce spre lozinca războiului sfânt (jihad). Este puțin probabil ca această amenințare să se concretizeze, în viitor, în alt fel. Religia islamică, deși într-o relativă relansare în unele zone ale globului, este în pierdere de viteză de câteva secole; își va reveni în condițiile laicizării globale a lumii contemporane? Nemaiavând armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altădată, ea nu-și poate păstra puritatea decât printr-o izolare totală. În lumea de azi, costurile pentru a rămâne izolat sunt mai mari decât cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbării.
3. Românii ajunşi în Franţa – Sunt, deopotrivă, un capitol de Istorie şi, pe de altă parte, este limpede că fiecare dintre ei are propria sa istorie – una care nu poate fi cuprinsă într-o grilă nivelatoare. Este imposibil să trasezi un „portret robot” al românului ajuns în Franţa – după cum nu poţi face acest lucru cu portughezii din Franţa, cu grecii, albanezii, tunisienii ş.a.m.d. Românii ajunşi în Franţa sunt, deopotrivă, un capitol de Istorie şi, pe de altă parte, este limpede că fiecare dintre ei are propria sa istorie – una care nu poate fi cuprinsă într-o grilă nivelatoare. Deşi este tentant (şi vedem acest clişeu relativ prezent în media, la noi sau în Hexagon), este în egală măsură injust să vorbeşti pe un singur ton despre „românii din Franţa”. Din acest punct de vedere, mai curând Istoria oferă o multitudine ameţitoare de „cazuri”: de la studenţii (copii de boieri sau de burghezi) care veneau la studii în ultimele două secole până la sculptorul Constantin Brâncuşi, poate cel mai cunoscut franco-român dintre toţi (fiu al unor ţărani, se ştie); de la Elvira Popesco, cea care ajungea pe scenă alături de Maurice Chevalier (şi primea adesea mai multe aplauze decât acesta), până la evreii născuţi în România şi care ajung la Paris în preziua celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a deveni aici, hélas, obiect şi subiect al politicilor rasiale după model nazist; de la celebrii Emil Cioran sau Eugen Ionesco, scriitori care au revoluţionat eseistica sau teatrul francez, până la Matei Haiducu, adică „refugiatul politic” din 1975 care s-a dovedit a fi spion al Securităţii ceauşiste şi căruia, în 1981, i s-ar fi dat ordinul (după propriile sale mărturii) de a-l lichida pe scriitorul exilat român Virgil Tănase ‒ dar Haiducu s-a predat contraspionajului francez şi a condus, într-o spirală a consecinţelor politice, la răcirea iremediabilă a relaţiilor dintre preşedintele francez François Mitterrand şi omologul său român, atunci, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Iată, deci, câte „cazuri” şi câte diferenţe între ele! La fel şi astăzi: „românii din Franţa” înseamnă sutele şi sutele de studenţi români veniţi în ani recenţi pentru a-şi completa studiile, dar şi miile de cetăţeni români naturalizaţi francezi, veniţi de decenii, şi care au lucrat în cele mai diverse domenii; înseamnă şi cei care cerşesc la nivelul trotuarelor, înveliţi în pături şi dându-se (unii) drept refugiaţi sirieni, după cum înseamnă şi medicii români care au împânzit Franţa şi care dovedesc (unii, împotriva dorinţei lor, pentru că ar fi preferat să muncească acasă) vârfurile reale ale învăţământului medical românesc. Aşadar, este imposibil să trasezi un portret robot al românului ajuns în Franţa – după cum nu poţi face acest lucru cu portughezii din Franţa, cu grecii, albanezii, tunisienii…
4. Va convinge?- Mai sunt câteva luni până la alegerile prezidențiale franceze. Spectrul politic francez este în plină agitație, într-un cadru democratic, dar cu scandalurile de rigoare… Marine Le Pen (lidera Frontului Național, considerat a fi la extrema dreaptă franceză) a fost invitată în emisiunea politică săptămânală a postului Tv France 2. Câteva dintre idei: se pronunță clar împotriva Uniunii Europene; Parlamentul european nu este niciodată la pas cu prioritățile reale ale UE; faptul că Angela Merkel a primit 1,5 milioane de imigranți are mai mult rațiuni economice decât umanitare; trebuie revenit la granițele naționale; energia nucleară e bună, dar trebuie încurajate cercetările pentru dezvoltarea energiei regenerabile;
trebuie create locuri de muncă în țară prin relocalizarea întreprinderilor;
de 30 de ani, lumea anglo-saxonă, UK și USA ne-au impus modelul economic ultraliberal, acum tot ei arată că s-au înșelat; o țară trebuie să rezerve prioritar locuri de muncă pentru cetățenii ei; în Franța sunt 7 milioane de șomeri; firmele care angajează străini vor plăti o taxă; vreau o mare Europa a unor națiuni libere și suverane; sunt împotriva dublei cetățenii/naționalități; un cetățean trebuie să-si aleagă o singură naționalitate; o țară trebuie să își controleze frontierele și propria monedă; împotriva mariajului civil între persoane de același sex…
5. O caricatură – După atentatele teroriste din 13 noiembrie 2015, toți politicienii francezi au părut a fi de acord că cei radicalizați sau cei care pleacă pentru jihad în Siria / Irak merită să piardă / să li se retragă cetățenia franceză. Cam acum un an, am găsit într-o revistă caricatura de mai jos. E realizată de Plantu, artist care colaborează cu Le Monde, L’Express etc. L-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, la o conferință în Doha, Qatar. Având un oarecare presentiment, am decupat desenul și l-am pus deoparte. Între timp, ideea decăderii din naționalitate a stârnit o mare dezbatere și, în cele din urmă, a fost respinsă. Singurul profitor al acestei situații pare a fi, deocamdată, partidul Frontul Național al doamnei Marine Le Pen.
ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; este noul ambasador al României la UNESCO…