O casă, doi bătrâni

Un capăt de uliță în pantă ascunde o casă de oameni bătrâni. Produleșteni de-o viață întreagă, cu copii mutați la casele lor, trăiesc tihniți într-un timp rotund.

Ion al Lucriții e omul senin, dar aprig, cu păr alb şi fața brăzdată de riduri adânci, care nu-i trădează însă cei 81 de ani. Privește drept îndărăt și speră să mai apuce zile bune. Aglomerat şi mereu în viteză nu-și refuză răgazul unei întoarceri în timp. E împăcat și vesel. Baba lui mănâncă la masă molcom, mai tristă şi mai afectată. Când se uită la el, îl vede iar tânăr şi gata s-o ia de nevastă. Fată săracă. Ion al Lucriții se scarpină în cap și zice cu năduf: „Înainte, ne mâncau păduchii de lemn, așa să știi. Până prin ’60 trăiam pe paturi de rogojină.” Cu pauze lungi pentru a-şi umple golurile, cotrobăie prin amintiri. Memoria nu-l mai ține ca altădată.

Sluga se școlește

Fiu de țăran fără avere, cu un tată în război şi cu o mamă slugă la boierul-colonel Surdu din Fusea, n-a avut vreme de copilărie: „Slugăream o săptămână pentru o coajă de pâine.” Moartea timpurie a babacului pare dezlegare în destinul fiului. Așa se face că boierul o ia deoparte pe mamă-sa și îi spune: „Lucriţo, eu pe băiat vreau să-l fac om, să mănânc la masă cu el.”

Din vara lui ’42, frecventează cursurile unei „școli cu orfelinat”, copil muncit, ajunge fruntaș furier. Astăzi eu nu mai știu ce e asta. În iarna lui ’47, comuniștii l-au „epurat” din școala de tip regalist. Anii următori şi-i petrece acasă, lucrând din nou ca slugă la oamenii înstăriți ai satului. La 13 ani e nevoit să țină frâiele unei familii ciuntite, fără tată. Era bătut și îndura. Din colțul mesei, baba îl întrerupe: „Pe-atunci trebuia să punem porumbul cu piciorul. Vai de călcâiele sparte şi de păcatele noastre.” Amândoi rămân cu privirile prinse într-un trecut al lor.

„Norocul meu a fost când  Petrică al Mănoii, comunist cuminte a adunat toți copii de 15-16 ani din sat ca să ne ducă la Școala de mecanici de la Moreni. Din câți eram la început, doar eu am mai rămas la urmă.” Slugărnicia şi „traiu’ ponosit” de acasă l-au făcut să muncească şi să învețe, transferându-se mai târziu la Moineşti, în Moldova, ca mecanic la sonde. Ajunge muncitor bine plătit şi respectat. Urmează o iarnă grea care îl face să se întoarcă în satul dâmbovițean. Un an mai târziu avea să se însoare.

În noiembrie 1955 e luat în armată. Acasă, nevasta ducea greul. „M-am întors acasă bărbat” se-ntoarce spre mine și-mi face șugubăț cu ochiul beteag.

Ion al Lucriții nu mai e senin când vine vorba de colectivizare: „nu te-ntreba nimeni dacă vrei sau nu să-ți dai totul lor, erai silit să o faci. Eu nu puteam să ajung la închisoare când aveam copiii cât lingura.”

Șoferia

Meseria cu care se fălește Ion al Lucriții e șoferia. De la tractorist al SMT-ului până la transferul la Baza 2 Giuleşti-Bucureşti, reușește să-și facă loc într-o lume până nu demult inaccesibilă. E nevoit să se întoarcă în sat, unde devine șofer al CAP-ului. Din cauza, neînțelegerilor cu „omul negru”, un inginer comunist îngust la minte, renunță la post şi se angajează la spitalul din Titu ca șofer pe salvare: „Altă nanie și pe-aici. Ăstora nu le convenea că mă descurcam. Securiștii m-au pârât că am învățat la Colegiul Militar.”

Ion al Lucriții e nevoit să-şi ardă diploma şi face demersuri pentru înscrierea în partid. Niciodată nu va fi primit, iar acum răsuflă ușurat că a rămas curat: „membrii de partid furau mălai de la fermă şi pui de la Avicola” . Numit „copil de trupă” şi acuzat că a fost legionar, Ion al Lucriţii se încăpățânează să rămână drept: „Sunt Ionică cel voinic şi n-am frică de nimic” și-și pupă cu foc baba care îl ocărăște în glumă.

ALEXANDRA MOCANU  este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea BUCUREȘTI, dar, peste toate, e absolventă de CARABELLA…