Alexandra NEAGU – Primăvara, o reîncarnare verde

alexandra_neagu_72

Dulci pâlcuri de lumină. Adieri de soare. Cânt de păsări singuratice. Reincarnare din nimicul negru, reavăn, aspru. Primăvara – o viaţă repetată la nesfârşit; un veac de reînvieri izvorâte din nevoia de verde, de fragil, de proaspăt; un lung convoi de redescoperiri a frumosului colorat de Bine, de pensula nevăzută a unei naturi bune, care vrea un nou început, sădit în grădina infinită a Universului.

 Primăvara este mai mult decât o nouă şansă la viaţă, reprezintă mai mult decât un substantiv comun, simplu, articulat hotărât enclitic. Primăvara se află în cerul brăzdat de licăriri aurite, în firicelele de iarbă, în stolurile de călători pribegi. Primăvara îşi duce cu grijă buchetul des de vise prăfuite, le împrăştie în zorii zilei, pe câmpuri, pe pervazuri de lemn viu, pe drumuri seci, lipsite de orizonturi. Cu ceasul său, minutare de sepale şi secunde măsurate în rotunjimea corolei abia deschisă spre lumină, primăvara apare din veşnicia frigului, de după lunci albe, ceruri de oţel, ceruri străine de soare.

Primăvara e atunci când viaţa curge prin artere verzi, lemnoase, amestecându-se cu clorofila, sporind la contactul cu apa binefăcătoare. Primăvara e atunci când totul de află în starea de ludic a rădăcinilor, o copilărie a naturii, a micuţilor ghiocei inocenţi şi firavi, a firicelelor de iarbă proaspătă, a zâmbetului larg, creionat subtil pe cerul fără pată. Primăvara se simte în mirosul colbului de pe poteca de munte, amestecat cu adierea delicată , desprinsă de la floricelele sănătoase ale unui liliac alb, un mic simbol, martor tăcut a unui şirag de ani.

Primăvara se află în oricare fărâmă de Univers, în oricare fragment al existenţei, readus la prospeţime, viaţă şi sens. Primăvara este anotimpul-tren, de unde vin şi pleacă zâmbete, flori, visuri, bătăi sacre ale unor inimi deşteptate de fluxul existenţei; ea apare la ore fixate dinainte, uneori mai are şi întârzieri, ca orice „Expres”al mediului cotidian, repetat iar şi iar. Gara diferă de la o zonă la alta, de la un om la altul, de la o piatră la alta. Poate fi această primăvară plăcută, fiică curată, bogată în podoabe şi slăvită între muritori, dar are uneori şi o mască înnegrită de neajunsuri, de o apariţie timpurie, de flori opace si visuri seci. Este ca un pictor din vechime, un pictor bătrân, meşter peste ani, cu tolba plină de picturi, creionate pe o pânză de nori, cu o singură pensulă, numită speranţă, şi cu multe sticluţe colorate, ale iubirii, vieţii, iertării, prieteniei, bucuriei, copilăriei. Ea îşi expune creaţia printre ramuri înmugurite, ca nişte suporturi mobile, ce se leagănă în bătaia vântului. Muzeul de afară îi este casă şi atelier timp de trei luni, iar oamenii, pietrele, iarba, râul, cu toţii contemplă munca şi dăruirea sa.

Ca o vioară cioplită în lemn sacru, de timp şi noroc,  primăvara, cu arcuşu-i tocit între atâtea partituri prăfuite, îşi cântă încă imnul solemn care cheamă la viaţă, îndeamnă la frumos şi curat. Anotimpul renaşterii din nimicul rece, trist reprezintă o eliberare de povara unui lucru repetat la nesfârşit, readucând mereu ceva nou, mai colorat, mai firav, mai imaculat, printre oameni, câmpuri, păsări, pietre…

ALEXANDRA NEAGU este elevă în clasa a XI-a E, la Colegiul Naţional „Constantin Carabella”- Târgovişte…