Am greşit de multe ori. Eu ca prezent şi noi ca istorie, eu cu o fapta şi tu cu un trecut, dar nu am ştiut niciodată cu ce sau faţă de cine. Pur şi simplu a apărut o pată neagră în cazierul meu spiritual pe care nu o pot şterge,  poate voi reuşi să îi estompez puţin conturul. Nu mi-a prezentat nimeni niciodată un set de reguli pe care ar trebui să le urmez pentru ca actul meu de a trăi să nu fie decât un instinct de supravieţuire. Mi s-a spus că e bine să respect persoanele din jurul meu, dar eu îmi pierd încrederea în ele atunci când nu mă mai vor în preajma lor, atunci când văd că prezenţa mea le afectează. Poate că e vina mea pentru că nu am cerut instrucţiuni atunci când am vrut să am un suflet pe care să îl implic, dar realitatea mi-a captat atenţia. Am avut atât de multă încredere în ceea ce vedeam, încât nu mi-am mai permis să aud.

Pur şi simplu trăiam o senzaţie de suficienţă spirituală, pentru că mi-ai amăgit inima cu ochii. Nici bătăile ei nu le mai auzeam, chiar dacă uneori cânta un marş funebru şi se pierdea printre note discordante. Eram mulţumită cu ideea de „oameni”, cu impresia pe care mi-o dădea convieţuirea cu ei. Îmi plăcea să fiu parte din tabloul lor până când totul a devenit arhiplin de culoarea mea. Sau ei au fost destul de curajoşi şi mi-au luat strălucirea. Atunci am realizat că am greşit şi pur şi simplu nu ştiam ce trebuie să repar, sau de unde să încep. Totul era o ruină, dar nu una pe care o întâlneşti la muzeu , ci una în faţa căreia îţi acoperi ochii pentru că nu eşti capabil să îţi imaginezi starea ei iniţială. Greşeala mea a fost să mă întreb cum mă simt, pentru că am observat că vocabularul meu limitat nu cuprindea starea aia. Putea fi dezamăgire, dar ştiam că nu am avut aşteptări, doar am trăit. Tristeţea nu definea în întregime sufletul meu deteriorat, iar confuzia nu intra în calcul, pentru că nu aveam niciun reper.

Am căutat un cuvânt care să implice tristeţea şi dezamăgirea faţă de sine, neîncrederea în instinct şi în oameni, dorinţa de a repara o greşeală necunoscută. Nu am găsit nimic, pentru că eu nu căutam un lexem împodobit şi fără fond, ci unul plat şi plin de înţelesuri. Voiam să cred că totul va trece, că oamenii vor reveni în acelaşi decor, că decizia mea de a trăi în culori nu va deveni un eşec. Mă voiam pe mine înapoi, cea cu simţurile în stare de graţie, nu un robot echilibrat. Simţeam nevoia de a avea un prieten care să mă facă să uit peisaje imperfecte populate de oameni netalentaţi, o persoană care să aibă voce. Voiam să mă trezească cineva cu un zgomot şi să îmi spună că nu am voie să mă încred în oameni, pentru că ei sunt atraşi de fabulos, nu de comun. Un om căruia să îi explic desenele avangardiste din sufletul meu pe o melodie de-a lui Chopin. Cineva care să asculte nimicuri şi sa spună multe, să îmi spună că mă urăşte cu zâmbetul pe buze, pentru că atunci aş fi simţit confuzia. Atunci i-aş fi ascultat faptele şi i-aş fi dedicat o melodie. Ar fi înţeles-o, mereu înţelege… Asta am găsit în sufletul meu într-o seară. O poveste pe care mi-a spus-o cineva printre lacrimi, pe versurile unei melodii tulburătoare. Plângea. Chiar nu ştiam ce să îi zic. Voiam să îi spun că poate avea încredere în mine, că nu îl voi dezamăgi niciodată, dar nu îmi găseam cuvintele. Ştiam că nu va fi aşa, pentru că nu poţi să repari un om rănit. Poţi să îl însoţeşti să îl faci să zâmbească, dar tot cu lacrimi va adormi. Nu îi întări respectul în rasă, ci doar într-o excepţie a ei. Nu va înceta să facă greşeli care să îi remodeleze sufletul, dar voiam să ştie că eu nu cred în greşeli.

Eu cred în momentul inoportun şi în şansă. Dar am tăcut atunci şi voi păstra tăcerea mereu. Vreau să mă vadă ca pe un prieten, nu să îi expun eu această posibilitate.

IONELA  CRISTINA MILITARU  este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…