Mă gândeam într-o zi ce-o fi mai rău pe lumea asta – o conjunctură tragică de-altfel, mi-a deschis ochii: nepăsarea… nepăsarea înverşunată, nepăsarea gratuită. Este un soi de je m’en fichism ţintit, menit a distruge speranţe, visuri şi amintiri prin simpla respingere a oricărei emoţii constructive în sfera emoţională.
Dacă vrei, poţi şi ca să vrei, trebuie mai întâi să-ţi pese ! Realizez cu amărăciune că din ce în ce mai adesea, oamenii dau chix la acest lucru şi pică cu brio examenele de preocupare şi grijă, nu neapărat pentru că nu ştiu cum să facă un exerciţiu atât de util minţii şi sufletului, cât pentru că folosesc formule etice greşite şi nu îşi fixează obiective tangibile. De ce ne-ar păsa ? Poate doar pentru a ne hrăni cu optimism sau, şi mai dezirabil, pentru a genera zâmbete, pentru a oferi oportunităţi şi a construi amintiri. Ce se întâmplă când ne cufundăm în ignoranţă ? Dispare omenia şi se distrug încet, dar sigur, şansele pe care cei din jur le-ar fi avut doar dacă…
Nu îmi vine acum în minte decât o zi de octombrie când am intrat emoţionată în fosta mea şcoală după cincisprezece ani. Coridoarele luminoase, mângâiate de razele soarelui, ferestrele pictate, decoraţiunile născute din mănuţe îndemânatice şi multe, multe chipuri senine, m-au copleşit, m-au bucurat şi m-au făcut încă o dată mândră de şcoala mea ! Ştiţi sentimentul acela… nimeni n-are copil ca al meu ? Ei bine, aşa a fost şi cu clădirea asta, de unii ridicată pe un piedestal, de alţii poate uneori criticată. Pentru mine însă era un amalgam de trăiri, era un tărâm magic în care mă întorceam în trecut şi chicoteam din nou cu colegii, sorbeam cuvintele profesorilor ca pe-o ambrozie preţioasă, roşeam în faţa observaţiilor pertinente, mă îndrăgosteam iremediabil de matematică şi îmi etalam ţanţoşă uniforma cadrilată.
Am respirat Şcoala 4 prin toţi porii, am îndrăgit-o, am admirat-o, am invidiat-o, i-am dus dorul, am lăudat-o şi într-un final, am regăsit-o. Se spune că o bucurie nu durează mult… Brusc, şcoala mea veselă şi colorată nu mai e! Am pierdut-o ! Mi-a fost furată violent de o nepăsare asumată. Odată cu ea, se şterg amintirile şi se sabotează viitorul unor copii frumoşi.
Cortina a căzut… Scena este acum o ruină, iar actorii odinioară aşi în comedii, nu pot decât să-şi cânte tragedia asemeni unui bard pustiit de indiferenţa celor din jur.
Eu încă mai sper că şcoala mea va renaşte din uitare ca pasărea Phoenix şi oamenii vor deveni din nou oameni.
ALEXANDRA VLADOVICI BÂRSAN este profesoară de engleză, a locuit la Sibiu, dar s-a întors acasă și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…