Am fost de curând în Liverpool, UK. Am plecat cu prejudecăți, ca și în țările nordice, de altfel…o să dau numai de fețe acre, de oameni mult prea ocupați să schițeze un zâmbet, de britanici constipați care să -şi dea ochii peste cap când află de unde vii.
Nu l-am ‚gugălit’ înainte și mi-am imaginat un oraș plictisitor, gri și mohorât, în genul porturilor industriale. Beatleşii …singurul lor atu, gândeam.
Ei bine, după primele două zile de șoc lingvistic, timp în care mi-am dat seama că toate cursurile mele de formare și perfecționare în engleza academică nu fac doi bani pe străzile britanicilor, am fost ‚taken by storm’! Nu, nu m-a luat vântul, nici nu am căzut în râul Mersey, ci am fost captivată complet. Arhitectura, aromele maritime, relaxarea trecătorilor, un amalgam de proaspăt și vechi, de clasic și modern….
Partea cea mai tare a fost că nu te bagă nimeni în seamă; nimeni nu se uită chiorâș la tine pentru că nu ești îmbrăcat conform standardelor lor conservatoare sau, dimpotrivă, excentrice; nimeni nu întoarce capul după tine, cu ochii ca la melc, nimeni nu șușotește cu subînțeles pentru că ai asortat o pălărie verde brotac la pantofi roz bombon. Oamenii sunt …normali, așa cum aș vrea să fie și aici. Își văd de treabă, zâmbesc des și nu se cramponează pe străzi de lucruri mărunte, cum ar fi de ce e mașina roșie parcată în unghi de 60 de grade față de stâlp… Peste tot vezi persoane cu dizabilități, dar sunt deja parte integrantă a comunității – nimeni nu se holbează la ei, nimeni nu îi judecă, nimeni nu îi respinge. Nu doar logistica este punctul lor forte, ci și mentalitatea. Mai ales mentalitatea. Aici, dacă vezi pe cineva în scaun cu rotile sau, în cazuri extreme, cu handicap mental, e de musai să îl privești cu insistență, să-l diseci din priviri, să faci din omul ăla cazul zilei la cursul de medicină legală. Oh, se și comentează, destul de înflăcărat și declarativ chiar….’Da’ p-ăsta cine l-a lăsat să iasă așa pe stradă?’ și apropo, să mergi prin centrul unui orășel de provincie ca al meu, îmbrăcată smart casual și cu pălărie (pălărie!!!) pe cap, e deja…peste puterea de înțelegere a unora dintre ‚consătenii’ mei, căci concetățeni nu prea mai pot să-i numesc…V-ați simțit vreodată ca un animăluț din ăla etalat pe scena de la circ, la care se uită toată lumea cu curiozitate? Eu, da…și când mai auzi și ‚Ia uite la asta!’ în spate, uite așa te-nfiori de cât de imbecili sunt oamenii și apoi mai c-o dai în plâns că ăia, ăia sunt societatea în care îmi vor crește copiii!
Back to Liverpool… am vizitat și am și asistat la ore într-o școală primară. Ce fac ei, ce facem noi… păi să tot fie 50 de ani de involuție spre sud… că eu zic că nu doar că nu progresăm, ci mai nasol, involuăm. Involuăm cu fiecare hârtie tâmpită pe care o facem în plus, cu fiecare manual sec pe care-l comandăm, cu fiecare rigoare imbecilă pe care o îngurgităm supuși și contemplativi. Copilașii ăia de 8 ani învățau fracțiile pe laptop! Petrec câte 7 – 8 ore pe zi în școală, dar învață distrându-se. Pauzele sunt lungi, orele mai scurte ca la noi, dar intense, concise și la obiect. Toată școala este un colaj multicolor de mutrițe vesele, desene stângace și emoții constructive. Profesorii sunt relaxați și nu sar în sus dacă întoarce copilul capul în timpul orei… am văzut elevi cu cercel în ureche (!) și nimănui nu-i pasă! Nu, pentru că nu constrângerile sociale fundamentate pe principii estetice superficiale sunt baza unei societăți civilizate!
Pe scurt, Liverpool e un oraș care merită văzut și răz-văzut și nu doar pentru că auzi constant în surdină „Love me do”… ci pentru că, în ciuda capriciilor meteo cu care de-altfel te obișnuiești rapid, acolo găsești oameni foarte faini și locuri în care te regăsești psihic și, cu cât plouă mai mult, cu atât te înseninezi spiritual.
ALEXANDRA VLADOVICI BÂRSAN este profesoară de engleză, a locuit la Sibiu, dar s-a întors acasă și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…