Un loc fantastic, de vis, rupt dintr-o amintire de mult uitată şi acum învăluită în stropi de melancolie dulce şi liniştită, un loc care prinde un contur din ce în ce mai viu şi mai clar pe măsură ce din ochii tăi răzbate zâmbetul unui prim şi fierbinte fior… Sau erau ochii lui? Totul în jur palpită de o stare hipnotizantă de calm şi linişte, iar fericirea molcomă şi lină cuprinde lent, dar total, cu degete lungi şi trandafirii trupul său amorţit de briza unui vânt proaspăt, de şoaptele albastre ale unei nemărginiri îmbrăcate în atingeri umede şi revigorante, de îmbrăţişarea fină a unor şuvițe de nisip în cuprinsul cărora se reflectă nişte ochi de aur, cu inflexiuni colorate, de la galbenul potolit şi cuminte, la portocaliul intens, la cenuşiul adânc şi la roşul dominator.

El stă pe malul mării, iar valurile cad în cascade liniştite şi şovăitoare la picioarele sale, în timp ce din înaltul unui cer de vară raze strălucitoare, de-a dreptul sclipitoare şi frumoase în simplitatea lor pură de viaţă colorată îi sărută lung, dar uşor, liniştit, ochii, buzele, fruntea.

Şi eşti liniştit, mereu eşti liniştit când aluneci către nemărginirea cu reflexe albastre, intense, îmbietoare, în paşi de uitare şi uşurare, în ritmuri calde de delectare şi detaşare, pe întinsul unui nisip fin şi fierbinte, departe de aglomeraţia acea acaparatoare, de zgomotul asurzitor şi nedesluşit al unui oraş grăbit şi mereu pe fugă, a cărui singură raţiune de a fi este de a te prinde în vârtejul ameţitor şi insuportabil al grijilor şi neliniştilor cotidiene, într-o perpetuă stare de încordare şi nelinişte, şi nesiguranţă, care creşte şi prinde viaţă, şi se măreşte şi se învârte ameninţător peste fragila întindere albastră, gata să o spargă, ai cărei ochi, liniştiţi, ţipă, se zvârcolesc, te strigă, te imploră alb să îi ajuţi să rămână albi…, dar totul este din ce în ce mai abrupt, mai rapid, mai ameţitor, eşti atât de prins în încleştarea feroce a unui ritm cotidian accelerat, nu vezi decât realitatea citadină imediată, nu mai vezi decât o zare întunecată, care se colorează în nuanţe de dezamăgire şi frustrare, şi supărare şi regret… şi.. şi…

El iubeşte această senzaţie, de calm total, de uitare desăvârşită, de renunţare. El iubeşte să evadeze, este un evadat…un adevărat evadat, un evadat care iubeşte să fugă cât mai departe de ritmul acela alert , acru, ucigător, care acaparează, până la urmă, toate inimile şi culorează în negru fiecare zare de optimism şi bună dispoziţie de pe cerul înlăcrimat, cufundat în blocuri şi construcţii al unui oraş…Departe de oraş. Aici. Pe malul mării, pe malul propriei mări, aproape în fiecare weekend.

   Tu iubeşti marea? El este tânăr, şi simte că apasă o greutate uriaşă pe nişte umeri firavi, abia conturaţi, pe nişte ochi plini de vitalitate, viaţă, din care răzbat dorinţe acerbe, priviri furişe şi lacome, ambiţii mari şi impunătoare, vise înalte şi gânduri surâzătoare, pentru că totul surâde… şi aici este linişte, oh! Atât de multă linişte, încât el simte că se poate afunda în acea apă, atât de familiară, de a sa… a ta?, atât de primitoare, şi atingerea este divină, este superbă… Acea apă este atât de pură, de revigorantă, de rece și, în acelaşi timp dură, dură să te trezească la realitate… şi pătrunde atât de rapid prin pielea ta încinsă, şi cuprinde într-o secundă, cu atingeri ude şi înţepătoare mintea acelui el… şi odată cu mintea, apa se strecoară liniştit şi total printre acele planuri de viitor, printre acele dorinţe arzătoare ale tinereţii, printre nebuniile unei vârste frumoase, printre zâmbetele care înfloresc pe buze, involuntar, atunci când faci ceea ce îţi place cu adevărat.

Şi oare, nu poţi să nu te întrebi cum de totul devine aşa de liniştit şi de relaxant, învăluit în cel mai dulce şi total optimism, în cele mai strălucitoare raze de soare. Marea este aceeaşi pentru toţi, pentru el, poate că şi pentru tine… Şi acea nemărginire albastră cu inflexiuni albe poate fi răvăşitoare, dominată de furtună, de agitaţie, valurile ei pot să se ridice ameninţător şi să ameninţe să distrugă totul în jur, într-o singură secundă, printr-o singură palmă.

Dar el ştie că nu se va întâmpla asta niciodată, pentru că este marea lui, marea în îmbrăţişarea căreia găseşte, în fiecare weekend aproape, liniştea şi fericirea tăcută… şi oare nu îmbietor de intensă prin nota sa continuă şi relaxantă? Pentru că acest mic golf uitat de lume este pe de-a-ntregul ferit de flux şi de reflux. Şi l-a ales potrivit… Şi vine aici, ori de câte ori grijile vieţii grele, cotidiene, încearcă să-şi întindă aripile negre peste albul unui suflet tânăr şi încrezător, şi încearcă să-l dezamăgească, pentru că viaţa este grea, iar ritmul alert în care trăieşte îl cuprinde fără speranţă în mrejele unei alergături continue, obositoare, de la muncă, la facultate şi acasă, îl ţine strâns, departe de fiorul cald al unui moment nepreţuit cu familia, cu prietenii, departe de fericirea unei respiraţii adânci.

Şi tu vrei să respiri, nu-i aşa? Şi marea este la fel pentru toţi, şi este, poate, mai presus de toate, o întindere nemărginită, albastră, cu inflexiuni pure şi calde în abisul căreia îţi faci timp şi putere să vorbeşti..cu tine. Cu tine, să te regăseşti în abisul acelei mări, să pluteşti, cu cât mai profund, cu atât mai liniştit şi frumos, în nemărginirea aceea, şi să te redescoperi pentru că, el sigur ştie asta, vei putea pleca pe malul mării atunci când relaxarea vine în valuri rapizi şi blânde, acaparatoare, din abisul acelei mări, izvorând din zâmbetul acelui tu, către tine. Şi marea este la fel pentru toţi, şi el poate confirma. Şi poate că nu este nevoie să călătoreşti aproape în fiecare weekend până într-un golf îndepărtat şi uitat, poate că tu nu trebuie decât să crezi şi să te afunzi în nemărginirea ta uitată, albastră, cu inflexiuni albe, imaculate, şi să-l regăseşti pe acel tu, care te ştie pe tine şi este fericit.