Actorului…
E miercuri. În graba cu care îți îndrepți pașii spre oriunde, realizezi că afară e frig. Frigul ăla interior, dar cumva… exteriorizat. Scoți aburi. Te îngropi în hârtii, în replici, în sala ta de forță, în sala cu scaune. Faci exerciții cu publicul. Le ridici la fileu tot felul de picanterii cu ghes, și uneori onomatopeele nu încetează să apară. Nu există nici o cortină între tine și prietenii tăi. Posezi mersul ăla galeș, cu țigara între arătător și mijlociu, și nu-ți mai încapi în piele de boem ce ești. Vezi în prietenii tăi numai frunze arămii, copaci goi, rimă albă, și-un surâs ciudat, părintesc, care ține un toast pentru toate surâsurile literare. Mergi mult pe jos, știind că străzile pe care sunt urmele pașilor tăi sunt și străzile aceleia pe care nu ai întâlnit-o niciodată, nici măcar imaginară nu e, și mustăcești la gândul de a dobândi iubirea imaginară, îmbrățișând vidul, sărutând forma poetică a buzelor ce nu au existat nici măcar pe o ceașcă de cafea. Acasă ai tablouri, și din când în când mai vorbești pe ascuns cu Toulouse-Lautrec în timp ce la lumina veiozei mâinile îți trepidează pe coala mată versuri sau proză. Nu vorbești mult, dar la petreceri vorbește sticla în locul tău. Nu-i mai tace spuma după ce se pornește capacul. De obicei, ajungi acasă…ori ba. Până și barmanii au aderat la comportamentul tău, iar prin amestecul de licori și fum mai comanzi 50, ca să nu fi nevoit să ajungi acasă, iar pereții, figuranți ca de obicei, să nu mai vrea să-ți fie sprijin. Azi te-am văzut stând pe-un colț de scenă, la prima vista cam stingher, iar când m-ai zărit și tu, dialogul transparent dintre noi s-a transformat în ars…și nova.
ANDREI MIHAIL RADU este elev în clasa a XII-a, la Liceul „Bălașa Doamna” și unul dintre marii violoniști tineri ai țării…