După 1961 nu se mai cunoştea că Berlinul a fost cândva un singur oraş, fiind împărţit de una dintre cele mai criminale construcţii din istorie: zidul, o construcţie ce nu separa numai două sisteme politice şi economice ce erau paralele prin definiţia lor, ci prieteni şi familii, adică un popor.

Evadări

Escaladarea zidului devenise extrem de periculoasă, fiind foarte drastic păzit de către grăniceri şi soldaţi ce trăgeau la cea mai mică tentativă de apropiere de zid, mulţi oameni fiind ucişi. Est-berlinezii au încercat noi metode pentru a trece frontiera cum ar fi săparea de tuneluri sau trecerea graniţei înot. Acestea au fost unele dintre cele mai îndrăzneţe tentative de evadare. În anul 1962, mai mulţi tineri est-germani au început săparea unui tunel lung de 150 de metri prin intermediul căruia vor putea să evadeze în Berlinul de Vest. Aceştia erau susţinuţi de partea cealaltă a zidului de către un grup de vest-germani, condus de Hasso Herschel, şi el un fost evadat, ce îi ajuta în săparea tunelului. Tinerii est-germani au ales ca punct de plecare a tunelului o clădire părăsită de pe Bernauer Strasse, stradă din centrul Berlinului ce era împărţită de zid, fiind celebră şi în prezent pentru numeroasele tentative de evadare ce au avut loc acolo. Lucrările au durat până în luna septembrie, acestea fiind finanţate de postul de televiziune american NBC, autorizat să filmeze evadarea.

După luni întregi de muncă, cei 29 de evadaţi au ajuns în Berlinul de Vest, filmaţi fiind de către cameramanii postului american NBC. Această tentativă de evadare reuşită a devenit repede faimoasă, turnându-se chiar un film despre ea în anul 2001. Râul Spree, ce străbate Berlinul, servea pe atunci de frontieră între cele două părţi ale actualei capitale germane. Mulţi est-berlinezi au murit înecaţi în acest râu încercând să-l traverseze pentru a fugi din statul comunist opresiv est-german. În seara de 10 decembrie 1961, Ingo Krüger, un tânăr ce locuia în Berlinul estic, se afla împreună cu prietenii săi pe malul râului Spree, aceştia având intenţia de a încerca o evadare subacvatică ce presupunea riscuri mari, în luna decembrie apa fiind foarte rece, înotatul fiind aproape imposibil. Pentru Ingo Krüger toate aceste riscuri nu au mai contat, avântându-se în apele reci ale râului. Motivul evadării lui Ingo era foarte puternic: dragostea. În august 1961, în momentul ridicării zidului, acesta a fost separat de logodnica sa ce locuia în Berlinul de Vest, ei văzându-se foarte rar de atunci. Ingo avea totuşi un mare avantaj: era campion la înot. Logodnica sa îl aştepta nerabdătoare şi îngrijorată la locul de întâlnire stability, dar Ingo întârzia să apară. Învins de apele reci, acesta a decedat. Râul Spree va continua să facă victime până în anul 1989.

RDG – un experiment comunist eşuat

Începutul anilor 70 au adus R.D.G-ului un nou conducător în persoana lui Erich Honecker ce a devenit şef al statului est-german în 1971, sprijinit de sovietici, succedând astfel lui Walter Ulbricht care a susţinut spre sfârşitul mandatului său anumite reforme economice ce nu erau conforme cu cele socialiste. Relaţiile dintre cele două Germanii se vor nomaliza prin Tatatul fundamental semnat în Berlinul de Est, în decembrie 1972, prin care cele două state îşi recunoşteau una alteia suveranitatea. Acest tratat a fost rezultatul politicii de apropiere de statele socialiste, sau Ostpolitik, ce a fost promovată de cancelarul de pe atunci al Germaniei, social-democratul Willy Brandt, primarul Berlinului de Vest din timpul construirii zidului. Această politică se opunea fostei politici externe vest-germane, sau doctrina Hallstein, enunţată de diplomatul Walter Hallstein ce a fost primul preşedinte al Comisiei Europene. Doctina Hallstein susţinea îndepărtarea Germaniei de Vest de Germania de Est, în plan diplomatic. Aceast tratat, împreună cu integrarea deplină a R.D.G-ului în O.N.U, din septembrie 1973, au fost principalele reuşite ale lui Erich Honecker pe plan extern. Est-germanii se puteau mândri cu un lucru: ţara lor stătea mult mai bine, din punct de vedere economic, decât celelalte state comuniste din Europa Centrală şi de Est!

R.D.G-ul a decis să investească într-o nouă ramură a industriei: cea a producerii de automobile. Spre sfârşitul anilor 50 au fost produse primele automobile Wartburg şi Trabant, acestea vânzându-se precum pâinea caldă atât în Germania de Est, cât şi în celelalte ţări ale Cortinei de Fier, fapt ce a dus la o creştere a economiei est-germane, Trabantul devenind astfel maşina-simbol a comunismului. Maşinile produse în R.D.G nu se ridicau totuşi calitativ la nivelul maşinilor produse de mărci vest-germane precum Mercedes-Benz, B.M.W, Audi şi Porsche, dovadă fiind faptul că mărcile est-germane au dat faliment după 1989, în timp ce celelalte domină şi în present piaţa mondială a vânzărilor de maşini.
Nivelul de trai al est-germanilor era categoric mai bun decât cel al altor popoare ale spaţiul comunist, totuşi existau şi unele lipsuri în viaţa cotidiană a locuitorilor R.D.G-ului. Cafeaua devenise o raritate în magazinele est-germane, aceasta fiind interzisă de către Biroul Politic sau Politbüro în 1977 deoarece preţul cafelei crescuse foarte mult la nivel global, costurile importării acestui produs atât de consumat în R.D.G fiind o corvoadă pentru statul comunist. În locul cafelei a apărut o nouă băutură ce era practic un amestec de cafea reprezentând aproximativ jumătate din compoziţie ăi plante precum cicoarea, secara şi trestie de zahăr. O băutură asemănătoare servea drept cafea în perioada comunistă şi în România pentru aceleaşi motive ca şi în R.D.G.
În anii 70-80 se părea că zidul nu îi mai intimida atât de mult pe est-berlinezi, aceştia reuşind în număr destul de mare să îşi părăsească ţara. Între anii 1948 şi 1982, peste 3 milioane de locuitori ai R.D.G au emigrat. Aceasta tendinţă era destul de generală în ţările blocului comunist precum Cehoslovacia şi Polonia din care, până în 1982 plecaseră peste 1 milion de oameni, acestea situându-se după R.D.G în ceea ce priveşte numărul emigranţilor. Acest fenomen constituia totuşi o mare problemă pentru R.D.G deoarece scădea treptat forţa de muncă a statului comunist, fiind unul dintre motivele crizei ce va începe în anii 80. La începutul anilor 80, economia est-germana era în creştere, în intervalul 1981-1985 fiind de aproximativ 4,5 procente. În intervalul 1986 -1989 s-a produs o descreştere economică de aproximativ 3 procente pe an. O cauză a acestei prăpăstioase scăderi a avântului economic est-german poate fi faptul că nu s-a investit prea mult capital în industrie şi agricultură, principalele sectoare de producţie ale R.D.G-ului, echipamentul folosit pentru acestea învechindu-se. Astfel, produsele finite erau mai puţine ăi de o calitate mai proastă. Şi plecarea în masă a cetăţenilor est-germani a fost o cauză principală a crizei, deoarece R.D.G-ul rămânea treptat fără forţă de muncă. Criza economică se manifesta şin rândul celorlalte ţări comuniste, fiind o consecinţă a politicilor economice şi sociale lipsite de viziune. Era nevoie de reformă!

Anul 1985 a adus la putere persoana care dorea schimbarea: noul şef de stat sovietic, Mihail Gorbaciov ce a promovat atât în interiorul U.R.S.S, cât şi în celelalte state comuniste est-europene politicile care l-au făcut cunoscut, cele de perestroika (restructurare) şi glaznost (deschidere) deoarece vechile politici socialiste conservatoare susţinute de Moscova nu au dat rezultate bune.

Ronald Reagan, preşedintele de atunci al Statelor Unite, a ţinut, cu ocazia unei vizite în Berlinul de Vest, un discurs chiar în faţa porţii Brandemburg prin care îl provoca pe Mihail Gorbaciov să dărâme zidul Berlinului deoarece existenţa acestuia contravenea cu politicile promovate de către şeful de stat sovietic.

Gorbaciov a încercat să îi facă şi pe liderii celorlalte ţări comuniste să adopte politicile sale reformatoare, dar s-a împiedicat de refuzul categoric al lui Erich Honecker, potrivit căruia aceste reforme nu ar fi necesare în R.D.G, devenind astfel, alături de Nicolae Ceauşescu, unul dintre liderii care se opuneau Moscovei. Honecker l-a invitat pe Gorbaciov la Berlin, pe 7 octombrie 1989, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de existenţă a R.D.G. Este de menţionat că situaţia prin care trecea Germania de Est în acea perioadă nu era una tocmai fericită deoarece se confrunta cu un nou val masiv de plecări, după ce Ungaria, statul comunist cel mai liberal din Europa, şi-a deschis graniţele cu Austria, în vara lui 1989, mulţi est-germani plecând în Ungaria pentru a putea trece liberi graniţa către Austria, de acolo plecând către R.F.G. Peste 13 mii de est-germani au trecut atunci în Austria.

Gorbaciov a fost primit de către est-germani asemeni unui erou, prezenţa sa fiind mult mai importantă pentru aceştia decât sărbătoarea naţională. Relaţiile dintre cei doi şefi de stat erau extrem de încordate, Honecker refuzând propunerile de liberalizare, susţinând în continuare că politicile socialiste ce au stat la baza comunismului sunt cele mai bune pentru R.D.G. Vizita de stat a lui Gorbaciov a reuşit să scoată lumea în stradă. În ziua 4 noiembrie 1989, aproximativ un milion de oameni participă la manifestaţiile pentru democraţie, la Berlin şi Leipzig, ce au dus la luarea deciziei deschiderii graniţelor de către guvernul est-german, în ziua de 9 noiembrie 1989.

Zidul, în umbra căruia a stat Berlinul timp de douăzeci şi opt de ani a căzut, acesta fiind piesa de domino care a dus la căderea Cortinei de Fier care a împărţit continentul european timp de peste patru decenii. Bilanţul, după douăzeci şi opt de ani de existenţă al zidului lung de 111 kilometri ar fi următorul: 137 de morţi, majoritatea prin împuşcare şi 5.075 de evadaţi. Germania de Est a fost un experiment al comunismului ce a eşuat tocmai datorită existenţei acestui zid care, potrivit liderilor comunității est-germane, putea sta în calea unui popor. Acum fiind întoarsă această pagină neagră din istoria Germaniei, era timpul reconstrucţiei. La 3 octombrie 1990 cele două Germanii s-au reunificat după ce au fost despărţite atâţia ani, Germania unită devenind în timp una dintre cele mai mari puteri economice ale lumii şi cel mai puternic stat al Europei.

Actualele diferenţe din Berlin

Cele patru decenii de conducere comunistă şi-au lăsat amprenta asupra Berlinului de Est. După reunificare, acestea păreau a fi două oraşe diferite. Diferenţe există şi astăzi, mai ales din punct de vedere economic, în cartierele din estul Berlinului șomajul fiind cu mult mai ridicat decât în cele din vest, în cartierele din vest aflându-se sediile marilor companii multinaţionale. Politica desparte de asemenea Berlinul – locuitorii din cartierele estice au mereu tendinţa de a vota partidele de stânga în timp ce în vestul Berlinului sunt favorite partidele de dreapta. Diferenţele nu sunt numai economice şi politice, ele se pot vedea şi printr-o simplă plimbare pe străzile Berlinului, putându-se constata şi diferenţe arhitectonice, cartierele din est arătând mult mai dezolant în comparaţie cu cele din veste, unele bulevarde precum Karl-Marx Alee fiind construite după modelul sovietic. În cartierele vestice ale Berlinului, cu mult mai elegante, faimosul bulevard Kurfürstendamm este reprezentativ pentru această parte a oraşului, fiind numit şi „al doilea Champs-Élysées’’. Cu toate acestea, diferenţele ce se găseau în 1990 între cele două bucăţi ale Berlinului s-au diminuat cu mult, oraşul fiind unul dintre cele mai mari şi mai bogate oraşe ale Europei şi ale lumii.

Andrei PETRESCU are 16 ani, e pasionat de istorie, a publicat și alte articole și dorește să urmeze, cum zice, o carieră în acest domeniu…