Duminică, pe 9 noiembrie, s-au sărbătorit 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, evenimentul marcând sfârşitul uneia dintre cele mai nefaste perioade din istoria Germaniei, când aceasta a fost împărţită între două sfere de influenţă complet diferite: una occidentală şi democratică, Germania de Vest, cu capitala la Bonn, alta comunistă şi sovietică, cu capitala la Berlin. Această perioadă întunecată şi-a pus cel mai mult amprenta asupra Berlinului, un oraş de altfel foarte unit, acesta fiind despărțit de un zid timp de aproape trei decenii.

1945. Aliaţii pun stăpânire pe Germania

Pe data de 5 iunie 1945, la aproape o lună după ce Germania nazistă a capitulat necondiţionat, se întrunesc la Berlin patru generali, ai armatelor învingătoare aliate, pentru a decide soarta Germaniei, o ţară în mare parte devastată de un război nebunesc: generalul Einsenhower, din partea SUA: generalul Montgommery din partea Marii Britanii; generalul Gheorghi Jukov al Armatei Roşii şi generalul francez Jean de Lattre de Tassigny.

Declaraţia semnată constata faptul că nu mai exista o autoritate supremă, un guvern, autoritatea supremă în Germania fiind astfel preluată de guvernele celor patru ţări semnatare. Declaraţia conţinea cincisprezece puncte. cărora Germania trebuia să li se supună, printre care: dezarmarea tuturor unităţilor militare germane, reducerea teritoriului german la graniţele sale de dinainte de război, evacuarea trupelor germane din teritoriile din afara Germaniei, punerea la dispoziţia învingătorilor a tuturor liderilor nazişti pentru a putea fi judecaţi. Prin aceste măsuri, cele patru ţări aliate încercau să menţină pacea pe viitor, pe teritoriul Germaniei. Cel mai important punct al acestei declaraţii era acela prin care Germania era împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, britanică, franceză şi sovietică). Această împărţire s-a aplicat şi în cazul Berlinului, francezilor, britanicilor şi americanilor revenindu-le partea vestică a capitalei germane, iar sovieticilor, partea estică. Între 17 iulie şi 2 august 1945, la Potsdam, lângă Berlin (oraş faimos pentru reşedinţa de vară în stil baroc a regelui Prusiei, Frederic al II-lea, Palatul Sanssouci) vor avea loc discuţii între şefii de stat ai S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S (Harry Trman, Winston Churchill, ulterior Clement Atlee, din partea Marii Britanii şi Iosif Stalin) cu privire la viitorul Germaniei şi la modul în care se va exercita ocupaţia aliată asupra acesteia.

Berlinul în anii Războiului Rece

După sfârşitul războiului, încep să apară disensiuni între sovietici şi vechii lor aliaţi, americanii şi britanicii, cu care, cu câţiva ani înainte, împărţeau Europa. În martie 1946, într-un discurs ţinut într-un orăşel din statul american Missouri, unde a fost invitat de către preşedintele american Harry Truman, Winston Churchill, fostul prim-ministru al Marii Britanii afirma: „De la Stettin, la Marea Baltică până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât asupra continentului (…) Din aceste fapte noi tragem concluzia că aceasta nu mai este Europa eliberată pentru care ne-am luptat, nu mai este aceea care poartă în ea fermenţii păcii durabile”. Această „Cortină de fier” împărţea în primul rând Europa între două doctrine complet diferite şi două modele de civilizaţie: pe de o parte ţările occidentale, ce se găseau sub protecţia Statelor Unite şi a NATO, beneficiind, printre altele, şi de planul Marshall ( care prevedea investirea de capital american în ţările europene), pe de altă parte, Europa Centrală şi de Est, în acele ţări instalându-se la putere, în prima fază, ca şi în cazul României, nişte marionete ale Moscovei. În octombrie 1949 ia naştere Republica Democrată Germană ce cuprindea land-urile din nord-estul Germaniei, ca răspuns sovietic la fondarea Republicii Federale Germane, în partea controlată de către britanici, francezi şi americani. Preşedintele acesteia a fost numit Wilhelm Pieck, un vechi partizan comunist care a trăit în exil, în Uniunea Sovietică, în timpul regimului nazist.

În R.D.G se face trecerea la o economie tipic comunistă, o economie dirijată de stat, clar neperformantă. Statul est-german va acorda prioritate industriei grele. În schimb, în Berlinul de Vest, şi pe tot teritoriul R.F.G-ului, şi-au făcut apariţia companiile străine, acolo dezvoltându-se o economie de tip capitalist iar, tot acolo, s-a început reconstruirea infrastructurii ce fusese complet distrusă în timpul războiului. Dacă facem o comparaţie, R.F.G-ul pornea mult mai bine decât R.D.G-ul, cum de altfel au pornit mai bine, după al Doilea Război Mondial, toate ţările capitaliste în comparaţie cu cele comuniste, R.F,G-ul primind capital american acordat prin planul Marshall, în timp ce R.D.G-ul, ca toate ţările central-europene aflate sub dominaţie sovietică, a refuzat să primească acest capital, deoarece ar fi fost dovada slăbiciunii economice a comunismului, în faţa capitalismului.

Condiţiile de viaţă nu s-au îmbunătăţit în R.G.D aşa cum au promis liderii comunişti, iar la câteva luni după moartea lui Stalin, în iunie 1953, în Berlinul de Est, muncitorii se revoltă,    într-un context al răcirii relaţiilor dintre R.D.G şi U.R.S.S, datorită faptului că exista încă, în acea perioadă, o libertate de trafic între Berlinul de Est şi cel de Vest, ruşii închizând chiar câteva puncte de trecere şi chiar ameninţând cu sancţiuni. La 16 iunie 1953, muncitorii care lucrau la construcţia unui cartier în stil sovietic, în Berlinul de Est, se revoltă împotriva condiţiilor proaste de muncă şi a traiului care nu s-a îmbunătăţit cu nimic. În ziua următoare, mai multe fabrici şi întreprinderi intră în grevă. Oamenii ies în stradă şi în alte oraşe est-germane, cum ar fi Leipzig şi Dresda. Reacţia comuniştilor a fost rapidă: Walter Ulbricht, secretarul general al Partidului Comunist, declară starea de asediu şi face apel la trupele sovietice să intervină pentru a opri manifestaţiile. Soldaţii sovietici deschid focul asupra protestatarilor, în Berlin, arestând foarte mulţi oameni.

Pe 23 iunie manifestaţiile încetează, iar poliţia politică est-germană, STASI, trece la represalii, mulţi participanţi, printre care şi intelectuali, fiind arestaţi sau ucişi. Acest eveniment a decredibilizat U.R.S.S-ul în faţa Occidentului (care, ce e drept, a privit neputincios aceste evenimente) accentuându-se astfel prăpastia între cele două blocuri opuse. Konrad Adenauer, cancelarul R.F.G-ului, a criticat violenţa folosită de autorităţile est-germane şi sovietice împotriva unor manifestanți care, până la urmă, îşi revendicau drepturile. Efectul asupra est-germanilor nu a fost cel sperat de către autorităţile comuniste, acela de a le anihila curajul şi de a-i supune, mulţi dintre aceştia fugind către vest.

Berlinezii începeau deja să simtă că vor urma vremuri grele… ( va urma )

 Andrei PETRESCU are 16 ani, e pasionat de istorie, a publicat și alte articole și dorește să urmeze, cum zice, o carieră în acest domeniu…