Laura Andreea STOICA – Și până la urmă, care e țăranul?

cs_logo_sq-300Ţăran… chiar nu îmi place noua conotație pe care a dobândit-o acest cuvânt! Nu mai e zi de la Dumnezeu în care să nu aud expresii din ce în ce mai colorate, de genul:„Bă, ce țăran prost ești!”.Şi cel mai grav e că se aude peste tot în staţii de autobuz, în pauze, pe stradă, oriunde se găseşte o mână de tineri, deveniţi peste noapte mari sociologi, ce pot evalua într-o clipă dacă te încadrezi sau nu în această grupare de oameni.

Poate că mă deranjează sensul în care se foloseşte acest cuvânt tocmai pentru că, asemeni lui Blaga, „eu cred că veşnicia s-a născut la sat” şi mă pot mândri spunând că este locul în care eu trăiesc. Ori, pentru mine şi contextul în care mă aflu, ţăranul denumeşte un om simplu, smerit, cu principii pe care le păstrează de sute de ani referitoare la moralitate, un om cu o puternică pasiune pentru glasul pământului. Şi uite că remarc o discordanţă între ceea ce înseamnă în esenţă ţăran şi ceea ce a ajuns să însemne mai nou, pentru că eu aş fi găsit cu siguranţă un termen mai bun pentru a descrie omul fără bun simţ, fără cultură, fără respect, fără educaţie, fără multe, care, evident, trebuie să se fi născut la ţară.

Să presupunem deci, că trăind în mediul rural, voi împrumuta ambele conotaţii ale cuvântului pentru a descrie atât în numele meu, cât şi în numele colegilor mei, viaţa unui ţăran licean care a avut „tupeul şi impertinenţa” să înveţe la Carabella, chiar dacă îi lipsesc nişte caracteristici generale, precum fiţele şi aerele de care nu mai loc nici bieţii noștri profesori. În primul rând, ţăranul se trezeşte cu cel puţin o oră înaintea celui ce se bucură de titlul de orăşean, îngheaţă în staţia de autobuz, indiferent şi răbdător, obişnuit cu neseriozitatea firmelor de transport, care au uneori obiceiul de a uita să-şi mai facă apariţia; îndură apoi drumul în autobuzele, care nu merită nici mai mult, nici mai puţin decât titlul de „căruţe”, iar dacă ai totuşi şansa să te bucuri şi tu de condiţii normale, ceea ce înseamnă să nu stai tot drumul în picioare, ai bucuria de a te trezi în zori de zi pe ritm de manele, glume proaste şi alte nimicuri care îţi fură energia. Cu toate că şti că preţul pe care tu îl plăteşti este exorbitant pe lângă ceea ce primeşti, te-ai obişnuit cu ideea că trăieşti în România şi că este foarte greu să poţi schimba ceva, ca tânăr. Ajungi la şcoală şi eşti tot ţăran. Termini orele, iar în timp ce orăşeanul merge acasă să tragă un pui de somn, tu alergi în staţie ca să prinzi un loc în cutia cu sardine pe patru roţi.

Ajungi acasă şi fiindcă eşti ţăran, ai învăţat încă de mic că munca înnobilează omul şi că trebuie să mai contribui şi tu cu câte ceva pe lângă şcoală. Când termini în sfârşit cu sarcinile care îţi revin, te apuci şi tu de teme… şi nu de puţine ori te prinde miezul nopţii făcând teme, că doar te numeşti carabellist, şi, paradoxal, la noi se mai obişnuieşte ca unii ţărani să participe şi la diferite concursuri şi olimpiade, unde nu se fac de râs. Într-adevăr, suntem mult sub nivelul orăşenilor, care suferă de insomnii din cauza Facebook-ului, Skype-ului, ce reuşesc să-i ţină treji până spre ora 2 sau 3 dimineaţa şi să îi aducă la şcoală arătând ca nişte zombii.

Şi te trezeşti tot tu, acelaşi ţăran care îşi cere scuze că a întârziat la oră cinci minute şi rămâi uimit şi ruşinat de colegii tăi urbani, care întârzie şi câte un sfert de oră şi intră în clasă făcând abstracţie de proful demodat ce se află la catedră, profesor care a avut bunul simţ să nu îţi pună absenţă. Vine prima pauză şi auzi cel puţin vreun „bă ţărane!”, adresat vreunui coleg. Mai adaugi un paradox pe listă, observând că pentru prima dată in istorie orăşenii se milogesc în faţa ţăranilor pentru temele care trebuiau să înlocuiască ieşitul în oraş, jocurile sau reţelele de socializare. Clopoţelul sună iarăși. Te retragi liniştit în colţul tău de lume, în banca ta, martor ocular al nesimţirii care începe să caracterizeze tot mai mulţi tineri, tineri care stau toată ora cu ochii în telefon, făcând in medie cel puţin zece selfie-uri pe zi, în timp ce „ţăranii” sunt prea fraieri ca să intre în universul lor şi nu vor să înţeleagă și că amărâtul ăla de bugetar, care şi-a tocit coatele pe băncile facultăţii, crezând că studiile îi vor aduce un viitor mai bun, merită măcar puţin respect.

Acum, eu nu vreau să fiu asemeni lui Adrian Marino care scoate în evidenţă în opera sa doar trăsăturile negative ale dacilor, şi recunosc că există şi ţărani tipici conotaţiei noi a cuvântului, precum există şi orăşeni care merită tot respectul, pentru că orice pădure are şi uscături, DAR privind contextul în care eu şi o bună parte a colegilor mei se află, acela de a fi elev în anul 2014 al „Colegiului Naţional Constantin Carabella”, sunt sufocată de o întrebare care îmi răsună în tâmple: și până la urmă, care dintre noi e „ţăranul”?

 LAURA ANDREEA STOICA este o domnișoară de CARABELLA, energică, hotărâtă și visătoare…