Există în sufletele noastre o înclinaţie către fericire. Ne dorim fericirea, vrem să ajungem la ea, potrivit ideii pe care o avem fiecare despre fericire. Unii consideră că fericirea este un scop, alţii consideră că este împlinirea dorinţelor, sau alţii că ea este o stare de linişte şi împăcare. Unii consideră că fericirea este strâns legată de ideea de a face binele. Alţii cred că situaţiile cu care ne întâlnim în lume sunt deseori contrare cu fericirea pe care ne-o dorim. Sau alţii consideră că fericirea este o trăire independentă de lumea în care trăim. Sensul ei e independent de ce se întâmplă în lume, ea nefiind un răspuns aşteptat de la lume, ci fiind o trăire ce se petrece într-un alt mod decât cel în care suntem în relaţie cu lumea.

Albert Camus spune în una din operele sale, „Mitul lui Sisif”, că nu poţi să descoperi absurdul fără să fii tentat sa scrii un manual despre fericire. Deci, care este legătura între fericire şi modul cum trăim în lume, sau modul cum ne raportăm la ea? Există şi o fericire pe care să o putem avea împreună cu ceilalţi? Noi avem cu toţii dorinţe, dar urmărind doar propria fericire sau satisfacţie, putem să facem pe alţii nefericiţi. Ar trebui ca fericirea să fie un „bun” comun, pe care îl împărţim cu toţii între noi? Este vorba aici de o „porţie” de fericire pe care să o împărţim între noi?

Fericirea nu este ceva deja dat. Ea apare, se naşte, atunci când ai acţionat conform cu ceva ce ai considerat bun sau valoros. Atunci când vrem să cunoaştem, cu cât ne gândim mai mult, apar şi mai multe întrebări şi posibilităţi. Nu le vom putea clarifica niciodată pe toate şi nici să ştim care variantă e cea mai bună şi definitivă. Însă, când mintea e liberă de gânduri, atunci eşti liber să descoperi adevărul. Tot astfel, când acţiunea ta este dezinteresată, când nu o mai subordonezi ideii de a ajunge la fericire, eşti pregătit să fii fericit. Ne dorim fericirea, dar ne confruntăm cu situaţii care sunt contrare cu o stare de fericire. Când ne întrebăm şi căutăm răspunsurile la această situaţie, noi nu putem găsi rezolvarea, fiindcă privim undeva unde am fost deja. Când acceptăm că există lucruri potrivnice fericirii, suntem liberi de ele. Fericirea nu e un concept, fericirea nu e un bun. Fericirea nu e în lucrurile sau situaţiile din afară. Şi nici nefericirea…

Tot astfel, cum spune Camus, cine a descoperit absurdul, e imposibil să nu fie tentat să scrie un tratat despre fericire. Fericirea apare atunci din absurd, când putem să trăim absurdul ca pe ceva gratuit, iar actele noastre capătă ceva din această gratuitate. Fericirea nu mai este, atunci, în faptul de a ne îndeplini scopurile, dorinţele proprii, ea este dezinteresată de orice obiect extern şi deci, suntem pregătiţi pentru ea.

AURA CIOBOTARU este absolventă de filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…