Ieșiseră în oraş şi uneori e aşa: o simplă idee pe care o sădești în minte și intră în inconştient, unde o pui fie și ca experiment, capătă o putere pe care nu o mai poți controla. Ci ea te poate controla pe tine, acum. Ideea nu e precum ceva la care tu te gândești, mai des sau mai puțin des. Ideea despre care vorbesc era ceva ce ea ştia. Fiindcă o încuiase adânc în mintea ei. Ea voise să facă un experiment. Și dacă ideea era acolo, ideea că ei doi vor trăi un moment frumos împreună, ea știa că orice ar fi, ei vor trăi momentul acela..

Imaginile pe care și le-a creat, cu acele momente, nu mai contează dacă au fost înainte sau după ce își pusese ideea în minte, în adâncul minții.  Are semnificație, oare, că imaginile în care se vedea cu el erau exact printr-un loc din parcul de vizavi de terasa unde au stat ei doi? Pot spune și că, acolo, în timp ce stătea cu el și vorbeau, puteau observa și că unele elemente nu aparțineau direct locului de acolo, ci doar semănau cumva… Scaunul pe care stătea ea era mai înalt decât atunci când se așezase.

Erau deodată într-o porțiune de vis. Odată ce sădești în minte o idee, ea intră atât de adânc încât tu uiți că ai pus-o acolo  și începe să încolțească și, fără să realizezi, tu știi acel lucru: în cazul de față, că ei doi vor petrece o vreme împreună. Nu știu în ce măsură visul ca ideal și realul, faptele care se petrec, interacționează sau se influențează reciproc. Ce știu e că ea a proiectat niște secvențe dintr-un parc, cu ei doi, care țineau de planul real a ce aștepta și dorea ea și nu știu prin ce întâmplare ei chiar au avut câteva scurte momente frumoase, deși numai unele obișnuite, dar suprapuse cu ceva la care visa ea.

Își mai amintește momentul în care l-a așteptat într-un loc, pe care îl stabilise el… Deși nimic de acolo nu semăna cu senzațiile din proiecțiile ei, mai era ceva. Era ideea. Ei vor trăi niște momente frumoase împreună. L-a văzut venind, nu a fost așa cum își imagina ea, ca în povești, ci, mai degrabă, ceva absolut obișnuit. Momentul parcă fusese șters. Dar care moment? Cel din proiecția ei, din acel timp până la venirea lui, care se scurgea în scurte secunde. Ca și cum un timp rămăsese gol, drumul întreg până în locul unde ei ar fi ajuns, era fără semnificație, pentru că povestea se desfășura în afara proiecțiilor ei, așa că deodată toate erau la locul lor.

Al lor? De fapt, era locul lui și nu exista nicio poveste. Dar ea avea o idee pe care nici n-o știa: că ei vor avea niște momente frumoase. Nu îmi mai amintesc ce a mai fost, știu doar că a plecat și drumul întreg parcurs era tot o proiecție a ei. Era drumul despre care ea își amintea… Și era ideea că ei trăiau secvențe simple împreună. Există și amintiri ale unor momente reale, amintiri încărcate de semnificații. Ideea e bine încuiată în mintea ei și acum, ideea că ei petrec momente frumoase împreună. Ea a ales să ascundă bine cheia, în locul realității, ea ales să trăiască același prezent care seamănă doar cu o falsă imagine a ei și… ea nu mai există. A ales visul.

Și, da, o idee odată sădită în minte, fie doar ca experiment, se desfășoară cam așa ca în povestirea noastră. Și când povestea se va fi terminat de mult, ea va spera că vor trăi împreuna din amintiri.

Ea poate să aleagă ideea în locul realității, dar nu pentru că ea a fost sădită pentru totdeauna și definitiv în mintea ei. Ea, chiar dacă a ascuns de ea însăși cheia, își poate încă aminti locul. Pentru că ei se cunosc de mult înainte, iar pentru ea este tot ceea ce contează.

Dar ce există?

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de filosofie, la Universitatea București și a fost profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…