Din ce în ce mai mult, societatea s-a bazat pe ideea de individualism. Acest lucru a dus, pe de o parte, la ideea de separare unii de ceilalţi, nepăsare,   indiferenţă, faţă de semenii noştri. Se vorbeşte de drepturi pozitive şi negative, întrucât, în mare măsură, tindem să credem   că e de ajuns să le respectăm pe cele negative, pentru a ne socoti   morali. Dar oare nu ar trebui să ne pese de semenii noştri, în mai mare măsură? Chiar dacă foarte multe nu putem face, înseamnă aceasta că nu putem face nimic?

Individualismul poate pune bazele unei societăţi bazate pe reguli, şi atâta timp   cât ele sunt respectate, se consideră   că totul merge „bine”. Dar, ce înseamnă ca ceva   să fie drept? E vorba de a se încadra într-un sistem şi a face în această limită, tot ceea ce vrem? Sau înseamnă mai mult? Ce   se întâmplă dacă ajungem să credem toţi că e necesar şi suficient să respectăm regulile, sau dacă   s-ar ajunge la   un individualism exagerat? Fiecare, izolat şi înstrăinat de ceilalţi, voind pentru sine şi atât?

Dar unde ar duce voinţa aceasta de putere? Chiar dacă ea ar fi în concordanţă cu respectarea legilor, a drepturilor indivizilor, ar putea duce, consider, la un sentiment de înstrăinare, într-o lume a izolării, în care eu aş crede că acţiunile mele sunt drepte, dar care sunt consecinţele? Orice risc de a îndrăzni să vrei, poate duce la consecinţe imprevizibile, pe   care nu le puteam şti, la care nu mă gândisem. Vreau   numai să trăiesc într-o lume dreaptă, dar dacă pierd sensul relaţiei de apropiere cu ceilalţi? Între o lume construită după reguli corecte, şi una nedreaptă, am sentimentul că mă pierd între două lumi. De aici rezultă că nu e de ajuns să trăim după reguli, dar în lumea bazată pe individualism. Mai rezultă poate, şi că dorinţa de a construi o nouă lume, una proprie, una dreaptă, este o utopie.

Poate că ea provine din dorinţa de a nega o lume în care ceva lipsea, deci era altceva decât voinţa de putere, dar nu îmi propun să realizez o analiză a acestui punct de vedere. Ceea ce lipsea era poate încrederea, acea încredere după care,într- un poate cunoscut paradox , numit “jocul păsărilor”, doi şoferi circulau din sensuri opuse, iar cel care trecea primul, câştiga jocul, chiar dacă era inevitabilă coliziunea. Fiecare ar fi crezut că celălalt se va opri? Ar fi putut avea încredere?

Îmi mai amintesc şi un alt paradox, o situaţie în care doi prizonieri erau puşi , fiecare separat, să spună dacă celălalt va fi eliberat, sau dacă nu va fi eliberat, caz în care el însuşi va deveni   liber. Existând deci patru situaţii posibile, prin extrem, ce încredere ar avea fiecare din ei, că celălalt va risca de a rămâne   închis, în măsura în care celălalt îşi doreşte mai întâi libertatea lui? În acest caz, încrederea ar duce la eliberarea amândurora, iar propria apărare a fiecăruia, la rămânerea lor ca prizonieri… Suntem, din întâmplare, în acest paradox şi joc al puterii, numit individualism, şi poate că ar trebui să credem că, prin gândirea spontană, prin comunicarea spontană, “nici buni şi nici răi de la natură”, după Rousseau, poate că putem crede în intenţiile noastre bune, de a ne fi bine în aceeaşi măsură ca şi celorlalţi.

AURA CIOBOTARU este absolventă de filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…