Mă uit la televizor foarte rar spre deloc, iar daca nu l-aș vedea stând pe dulap, cred că nu l-aș deschide niciodată. Cu toate acestea, după o zi de muncă, facultate și îmbrânceli de la niște domnițe mai… în vârstă, le-am putea numi, care vor să prindă neapărat un loc în metrou, ajung ostenită acasă. Dau drumul la televizor, mai mult ca să am un sunet de fundal, și încep să-mi văd de treabă. Când deodată, mă izbește! Cum ce? Reclama care, pe cuvânt, chiar ajunge să-mi facă ziua mai bună prin simpla constatare că cineva e nițel mai prost ca mine (bine, acel cineva e şi mult mai bine plătit, moment în care se rupe firul și mă deprim cumplit).  Continuă să citești →

Copilăria pierdută s-a ascuns printre stele,  ca tot ce e frumos, omenesc și de puțina durată. Ca și viața noastră ce se risipește într-o fracțiune de secundă.

Și: ”se făcea că umblam pe Magheru/ tu cu geaca ta de piele, eu cu pantofii mei galbeni/ încercam să ghicim ce sunt oamenii/ trupuri în care îţi ascunzi durerile sau umeri pe care te sprijini când simţi că viaţa e prea multă pentru tine. De frică, închideam ochii şi ne rugam să mai trăim o zi, două/ vă spun – uneori chiar ai pentru ce trăi/ asta până într-o zi când Dumnezeu va lăsa vorbă că se simte cam singur, iar pe pământ oricum nu e loc pentru toată lumea”. Continuă să citești →

Nu pot să-mi amintesc zâmbetul bunicului și nici mâinile bunicii când m-au luat pentru prima dată în brațe chiar atunci când m-am născut și nici durerea, iar mai apoi fericirea mamei că a adus pe lume o mogâldeață de 2 kilograme jumătate, dar îmi pot aminti ce a urmat apoi.  Au urmat ani petrecuţi la bunici, cu muzică bună, cântată de bunicul atunci când mă dădea în leagăn, alături de mâncărurile delicioase preparate de bunica; ani cu mama și tata, care îmi aduceau cele mai alese hăinuțe pentru vremea respectivă și îmbrățișările urmate de lacrimi când trebuia să plece la serviciu, în Târgoviște. Continuă să citești →