Arhive categorie: Andreea GHICA

Andreea GHICA – Dintr-o carte în devenire…

andreea_ghica1.băi, am o problemă cu brăduții de mașină
mereu mă întreb cine naiba a inventat
brăduții de mașină
nu-mi pot imagina de ce ai face un brăduț de mașină
serios, chiar nu pot, poți să râzi cât vrei
dar când îl văd cum se mișcă plictisit
în stânga în dreapta
îmi vine să dau cu el de toate geamurile
brăduții de mașină ar trebui să fie interziși
și cred ca ar trebui să fie interzise și săruturile lungi
din Pasajul Unirii Continuă să citești

Andreea GHICA – Piticul din ibric (2)

andreea_ghica1. Diminețile în care prindeam fluturi erau printre preferatele mele. Din palme îmi imaginam cum ies mici zâne care urmau să mă vrăjească și parcă auzeam glăscioare care îmi cântau la ureche fel de fel de imnuri întortocheate… Zău, când eram copil, țineam ochii strânși, strânși, și număram secundele și minutele, trăgeam de timp, numai să nu se termine ziua. Mare fiind, timpul trece cu o rapiditate înspăimântătoare, care mă lasă buimacă, să nu mai spun că mă sperie teribil gândul de a dispărea complet de pe fața pământului. Și nici măcar fluturi nu am mai văzut, dovadă că poate și-au găsit un loc mai bun decât pământul ăsta care se învârte cu o viteză uimitoare. Continuă să citești

Andreea GHICA – Despre piticul din ibric, planta care se hrănește cu lacrimi și dorințele noastre într-un lampion

andreea_ghica* într-o zi vom cuceri lumea

Picioarele prea lungi, pilota prea mică, ne imaginăm cum un câine rău stă la pândă și ne va mușca în orice secundă. Râdem cu poftă și primul lucru pe care îl făceam când ne ridicam din pat, e să ne uităm afară, la nori. Norii mari și pufoși, un fel de vată de zahăr fără gust, ne imaginăm că într-o zi vom cuceri lumea cu imaginația noastră și că vom merge la Hollywood să facem filme naive pentru oameni mari. Continuă să citești

Andreea GHICA – Ne luăm rămas bun în fiecare zi (2)

andreea_ghica

Dar vezi tu, râdem noi râdem, dar singurătatea nu scutește pe nimeni, și nici moartea, așa că îl ascult pe Kurt pentru că a trăit cândva, poate într-o garsonieră la fel de mică, și plângea ca un descreierat când își scria versurile, și mai târziu s-a sinucis pentru că prea multă lume îl asculta, dar prea puțină îl înțelegea/ pricepi tu cum stau lucrurile.

Ce vreau să spun, de fapt, cu toate acestea? Data trecută… Că încă de mici, învățam să ne luăm rămas bun. Mai întâi de la o bicicletă Pegas pe care ai străbătut un oraș întreg, pentru ca mai apoi de la strada pe care ai făcut primii păși. Curtea bunicilor o să rămână neschimbată, dar nu o să îți mai dea aceeași senzație pe care ți-o dădea când o descopereai în copilărie, iar apusurile vor exista în continuare, dar nu vor mai fi privite la fel. Încetul cu încetul, învățăm să ne luăm rămas bun de la lucruri din ce în ce mai importante: de la o mână de bunic peste care au trecut anii, de la motanul care a crescut în același timp cu tine și care ți-a lăsat, totuși, o cicatrice pe mână pentru toată viața, ca să se asigure că nu îl uiți; de la vocea mamei care nu mai sună chiar ca atunci când te învăța să cânți, ba chiar și de la blugii din liceu care acum abia te mai cuprind. Continuă să citești

Andreea GHICA – Poeme

1.de fiecare dată când am sperat să mi se îndeplinească dorințele
nu mi s-au îndeplinit
așa am învățat că nu e bine sa-ți spui dorințe
și să speri ca prostu’ toată viața
deși ciudat
asta ne ține în viață/ o viață
care trece mai repede decât trenul ăla
în care mi-ai spus că te întorci
și eu am coborât
da am coborât
sperând că te vei întoarce/ o viață Continuă să citești

Andreea GHICA – Hai să ne imaginăm că totul e bine!

andreea_ghicaDe când mă știu, am fost atentă la oamenii din jurul meu, am apreciat ce era de apreciat, ce nu mi-a plăcut am păstrat în mintea mea, știind prea bine că unele lucruri nu se strigă în gura mare. De când mă duceam cu bunica la pâine, deci pe la vreo 4-5 ani, am putut observa nefericirea din ochii unora care, dimineața, la ora 8, luau prima gură de bere, iar seara, când stăteam la măsuța din grădină, îi putem vedea trecând pe stradă sprijinind gardurile și murmurând ceva ce nu puteam înțelege. Continuă să citești

Andreea GHICA – Ne luăm rămas bun în fiecare zi

andreea_ghicaDe fiecare dată când trec pe lângă o căsuță dărăpănată, stau și mă întreb câți oameni s-au iubit și au suferit acolo, câți au plâns de fericire sau de tristețe, câți au primit cadouri de ziua lor și câți s-au simțit cei mai fericiți de pe pământul ăsta. Și apoi realizez că, odată cu fiecare zid crăpat și geam spart, au dispărut puțin câte puțin și ei. Continuă să citești