bepoetry

„Numai pe tine te am, trecătorul meu trup…”

Nimeni nu îmi aparține, iar eu  cu siguranță nu aparțin nimănui.
Sunt și nu sunt. Continuă să citești →

18, infinit

10… 11… 12… Nimic schimbat, același zâmbet,  aceeași dorință ascunsă, aceeași plăcere și deschidere spre cunoaștere.

13… 14… Alte priorități,  alte ambiții,  altă atmosfera, altă abordare, alte cuvinte, alte nevoi, însă același zâmbet, puțin  mai timid, având aceeași încărcătură pozitivă. Continuă să citești →

Vorbeam despre tine ca și cum erai o binecuvântare căzută din azurul cerului, construită pe dimensiunea  sufletului meu. Te voiam prea mult (acum uitându-mă cu o umbră de regret, mi-am dat seama că  nu a fost suficient, niciodată nu a fost suficient), atât de mult te-am voit încât undeva anume, nu știu exact în ce loc mistic, o forță a compensației a avut grijă să nu te pot avea sau cel puțin să am impresia că te am și totuși să nu fii al meu . Continuă să citești →

Nu sunt în deplinătatea senzațiilor firești și de multe ori, mult prea multe ori, mă pierd pe mine însămi. Adesea, mă pierd în propriile cuvinte. Mă rătăcesc în gânduri halucinante, în visele sau tentativele de vise care mi-au mai rămas după războiul cu aspirațiile mele prăbușite. Continuă să citești →

Renunța, domne’… Te-ai tâmpit? Nu vezi că nu mai merge nimic. Economic, ne tot fură fără pic de rușine, cultural, ne secătuiesc de pofta de cunoaștere, educațional,  ne limitează, ne epuizează constant, social, ne căsăpesc până la ultimul, fizic, ne doboară, spiritual, nu mai zic. Rămânem și noi cu speranța că poate un om dintr-o generație viitoare va răsfoi cu pasiune o carte veche sau va investi în ceva, în cineva. Să vină salvarea la noi, domnule, că-i cale lungă și noi abia ne ridicăm de la mesele festive și pline de bucate tradiționale, dar să mai apucăm să pornim spre vindecare. Continuă să citești →

Obișnuiam să fiu ironică. Uneori, mai mult din neatenție decât din răutate sfârșeam rostind replici usturătoare care lăsau urme adânci. Răneam orgolii și mă simțeam ,spre rușinea mea, puțin glorios. Cui  nu-i place să vadă un om mare dându-se de ceasul morții să nu pară afectat de cuvintele unui adolescent rebel și neascultător, ușor obraznic, care cel mai probabil lenevește toată ziua ( dulcele presupuneri amare )? O priveliște admirabilă, aproape te unge pe suflet. Continuă să citești →

Condamnăm sisteme. Ce poate fi mai ușor decât să dai vina pe un proces, în loc să-I lași pe cei care controlează procesul să-și recunoască greșeala și să repare sau chiar să se lase ajutaţi în scopul nobil de a remedia unele produse? Fenomenul cauză-efect se aplică în orice circumstanţe. Orice acţiune are în mod automat și incontestabil, un răspuns, respectiv o reacţiune sau consecinţă. În România secolului nostru, în jumătate plus unu dintre cazuri, ele pot fi dezastruoase, dar nu-i bai, prin vene ne curge sânge daco-roman, deci e musai să mergem înainte, căci de… înapoi am mai fost și clar nu ne-a plăcut acolo (dacă ne-ar fi plăcut am fi renunţat la idea revoluţiei). Continuă să citești →

A trecut o vreme, ca toate celelalte. Aștept să mai treacă două, trei. Să ajung „matură”… Să pot decide pentru mine având falsa senzaţie că nu m-am lăsat influenţată de factorii externi. Să nu mai sufăr din pricina greșelilor celor ce m-au crescut. Să pot să înteleg ce înseamnă cu adevărat viaţa și unde începe și unde se termină lupta pentru „supravieţuire”. Să pătrund vorbele rostite de bunicilor mei, cei ce mi-au conturat o imagine crâncenă despre realitate. Continuă să citești →

Pasiune moartă

Firesc îmi va fi să te privesc arzând pe propriu-ți rug de minciuni.

Nu-mi meriți mila mai mult decât îmi meriți ura.

Răscruce ți-a fost alegerea grea,

Dar pe ea ai ales-o, iubit ucigaș, fără a te gândi prea mult la alegerea mea . Continuă să citești →