Cu palmele pline de stele

Doamne, ai palmele pline de stele,

când mă alinți și-mi luminezi atâtea căi

în care strălucesc destine,

când mă înfioară gândul

că aș fi putut fi rod și perlă

și început, când mă privesc în verzile oglinzi

de nesperată poezie.

Candelă și far nestins aștept să mă găsești

pe insula de dor, pierdută în veșnicie.

Cu poleiala neatinsă eu tot aștept

cântec, poezie și suav fior să mă îmbrace,

în zilele în care cerul se tulbură

de multe nedreptăți și strâmbe rânduieli,

să nu mai simt osândă ci doar zbor.

Îmi luminezi în taină cărări cu nenumite stele,

pe bolta tristă pe care o sparge dimineața

și doar tu știi de ce-mi presari

                                                  culori pe toate cărările în rampă.

 

Cuvinte mici

Cuvintele abia rostite se sparg

în cioburi mici, piezișe de sunete

ce se înfig adânc în suflet și în minte.

Chiar dacă se pierde sensul

în tonuri și ecou, tot ne putem răni

în vârfurile ascuțite de întrebări.

Este muzica fără de cântec.

Zgomot fără melodie.

Cuvinte reci care nu pot transmite

sentimentul, mor

înainte de a putea transmite

dorul, cuvântul tradus doar de iubire.

Cuvinte mici, care acoperă durere, goluri

neputințe, nu pot reda speranța

transmisă printr-o strângere de mână.

 

Candele de flori

Mâinile cresc crengi în copacul bucuriei,

cu degete, muguri spre cer,

candele în care Dumnezeu a curs soarele.

Îmbrățișarea luminii alintă

florile presărate de la buze la coapse

și de la glezne până sus unde privirea

încurajează zborul.

Intre noi, câmpie albă

fără cuvinte în care trasăm

începuturi de fapte în calendarul dăruit de soartă.

Decupăm în taină literele unui alfabet

necunoscut când cuvântul

„iubire” începe să strige.

Cu fiecare literă urcăm o treaptă

de pe care aruncăm cu flori de

castan asupra lumii.