Bucurii din ce în ce mai mici,
ca niște boabe de piper,
ne ustură dorul și trezesc gânduri de toamnă…

1.

Vorbe neinventate

Doamne, negociez minutele neconsumate,
bule opace umplute cu speranțe irosite,
la poarta timpului fără gardian,
când ai întors prea puțin arcul ceasului…
Am devorat anotimpurile,
am blocat cărări construite să devină șosele
de la minte la inimă…
n-am avut destule litere atunci,
pentru toate vorbele neinventate
cu care să mulțumim dimineților
care ne nasc în fiecare zi, bucuria…
Păstrez pentru mine tăcerea
care vindecă lacrima unui gând de seară
și nu știu dacă este început sau sfârșit de zbor,
când aripile sânt încă muguri…

2.

Stropi de poezie

Îmi picură ploaia pe gânduri,
până se dizolvă cuvintele, ajung șoapte,
murmur, să pot să aleg literele
să compun versul care acoperă norii
cu umbrele de flori.
Parfumul lor să-mi amorțească gânduri,
vinovate că nu pot adormi.
Mă rog Doamne în bisericile tale tot mai goale,
te simt la fiecare pas
și cu teamă încerc să urc, dar ușile sfinte,
sunt tot mai poleite, încât sfiala mă cuprinde…
și atunci te întreb, cine-i mai bogat,
cel ce are somn, sau cel ce îmbracă noapte
în gânduri și rugi?
Eu vinovata urmașă a Evei, mă închin
și-mi spăl păcatul cu stropi de poezie
care-mi inundă gândul…
nesomnul meu, o mică penitență.

3.

Toamna se înghesuie la uși

Miroase a fum prin ploaia plumburie,
în toamna ce se înghesuie la uși.
Un frig cețos ne împinge către sobe
unde deschidem fermoarul la povești.
Coacem gutui și nuci pe o tipsie
și mulțumim Preabunului în gând,
că încă un an ne-a fost dat să fie
trudă cu spor și multă bucurie.
Se îndreaptă ploaia spre neaua ce o să vină,
iarna stă în drum, după un colț ascunsă,
așteaptă treburi să sfârșim,
să ne-adunăm cu griji și cu nevoi,
în jurul focului, vedetă-n devenire.
Cuvintele ne îmbrățișează fii,
în așteptare lângă sobă,
începe să miroase a culoare, a sărbătoare și a rod,
ne vindecăm tristețile,
cu ochii ațintiți la foc.