Ferocitatea dragostei

(un roman în devenire)

S-au inventat arme noi. Va fi un război sofisticat care va dura mulți ani și din care e foarte greu de spus care vor fi învingătorii.

Și rănile vor fi la fel de sofisticate. Nu zgârieturi din astea care pot fi date cu spirt și pansate în timp ce tragi o țigară. Se numesc răni cu temporizare și activare de la distanță. Sau, cum le folosim noi în manuale, RTAD-uri. Domnul Floka ne-a făcut un desen detaliat pe tablă și ne-a scris câteva formule, dintre care o parte sunt secrete, prin care ne-a explicat cum e cu rănile astea. Sunt adică răni care sunt produse azi, de exemplu, dar care se deschid abia mult mai târziu. Răni pe care le porți pe tine, pe corp luni și ani de zile fără să le simți și fără măcar să știi că ești deja rănit dar care se activează după un anume timp și devin brusc dureroase în circumstanțe predefinite. Unele devin purulente. Altele mortale. Răni organizate pe categorii, în funcție de luptele la care ai luat parte și de armamentul care s-a folosit. Răni la picioare, la ficat, la inimă, la cap. Viitorul este violent și penitenciar iar cei slabi sau nepregătiți vor dispărea primii. Domnul Floka susține, într-un mod ciudat, că lupta începe cu respectul de sine. Trebuie adică în primul rând să știi cine ești și să te respecți; și cu întreținerea în perfectă stare a armamentului și materialelor din dotare, inclusiv a uniformei. Asta îți poate prelungi viața în război. Sincer, nu înțeleg logica din afirmația asta dar pentru că Domnul Floka este impecabil înclin să cred că are dreptate. Știu că așa este deși nu știu de unde știu. Am observat de altfel că există lucruri care îți intră în minte fără să știi când și de unde și îți rămân acolo sub formă de adevăruri de neclintit chiar dacă ele contrazic alte adevăruri care par la fel de de neclintit. De exemplu, aici, în Institutul Superior de Cadeți, soldații cei mai apreciați nu sunt cei cu rezultate bune la pregătirea de luptă sau la cea teoretică ci ăia urâți și solizi care, seara, în dormitorul comun, spun cele mai tari bancuri despre femei futute. Sau chiar povestiri adevărate cu femei adevărate futute de ei, de adevăratelea.

Eu, dacă mă uit în oglindă, sunt cam plăpând. Pentru femei am înțeles că trebuie să fii vânjos, musculos, atletic. Puternic. Eu nu sunt. Încă. Dar sunt cel mai bun la învățătură.

Până la urmă, moartea lui Jeannot nu a fost chiar întrutotul zadarnică. După zborul lui scurt și tragic și aterizarea brutală, puse mai degrabă pe seama lipsei de portanță a alcătuirii trupului omenesc și a gravitației feroce decât pe seama lipsei de disciplină, plutonul nostru a fost mutat într-o altă clădire din cazarmă, la parter. Slavă domnului că nu mai trebuie să urcăm și să coborâm cinci etaje cocoșați de echipamentul de instrucție în spinare.

Doar că și aici a apărut un lucru la care nimeni nu s-ar fi gândit și care repede a devenit enervant. Cred că devin din ce în ce mai sensibil. Poate pentru că de când mi-am făcut fișă la biblioteca Institutului am început să citesc foarte multe romane de dragoste. Noaptea am un somn ușor și visez mult. Adică am un fel de viață în somn, complicată și fragilă, care poate fi foarte ușor, și uneori, foarte grav afectată, de zgomote, de mișcări sau de lumini. Ei bine, nu știu cum s-a întâmplat dar chiar sub geamurile dormitorului nostru s-a aciuat o haită de dulăi care în timpul nopții latră și mârâie unii la alții și schelălăie și fac o gălăgie sinistră și ne trezesc. Nu pe toți, numai pe unii dintre noi, ăia mai sensibili. Unii îi înjură. Alții se duc la toaleta să se ușureze. Dar Amfatu, de exemplu, care doarme în patul de lângă mine, nu are nicio treabă. Doarme dus, sănătos. Șanta în schimb, un tip mic si subțire, cu o fața albă și descărnată de zici că e deja mort de câteva zile, cu un păr galben și rar pieptănat mereu pe spate cum se pieptănă bătrânii, nu mai poate să adoarmă de loc. Se duce calm la Cazinou, adică la spălător, și se piaptănă în oglindă câte o oră întreagă, iar și iar. Mereu cu aceleași mișcări ale brațului. Tot restul corpului îi rămâne nemișcat, doar brațul cu care se piaptănă face aceeași mișcare, iar și iar, cu un piepeten mic, metalic prin firele lui rare de păr blond. Când termină cu pieptănatul și se întoarce în dormitor se foiește și se răsucește în pat până spre dimineață și mârâie ceva într-o limbă în care niciodată nu l-am auzit vorbind în timpul zilei. Într-o zi, s-a întâmplat ceva de neînțeles.

– Băăăi, ia veniți încoace!

Reneto, baschetbalistul plutonului, ne face cu mâna. E un tip brunet și înalt, cu fața de un alb ireal, frumos ca un copil ieșit din uterul fermecat al unei zeițe dar e așa de prost că nu e deloc conștient de frumusețea lui. În loc să răspundă privirilor insistente ale doamnei Badda care în timpul orelor de filosofie îl fixează insistent și insinuant, el preferă să arunce toată ziua cu mingea la coș, de unul singur pe terenul de baschet din spatele Blocului Alimentar. De fiecare dată când are puțin timp liber se duce acolo și aruncă de unul singur cu minge în panoul ăla înnegrit de ploaie. Tâmpit!

– Ce e, mă? zice Cârlig, care, mic și sfrijit și cu boneta căzută mereu când într-o parte când în alta, se bagă în toate să vadă el primul despre ce e vorba.

– Ia veniți mă, zice Reneto. Ați văzut ce-i aici?

Ne apropiem cu toții și ne uităm cu toții în iarbă. Urmează un moment de stupefacție.

– Aaaai!!! Să vă umplu’n în mațe cu cârnați de rațe, face Koniko apropiindu-se cu prudență. Asta ce mai e, tată?

Toată iarba din spatele dormitorului e plină cu sânge iar în iarbă e un cîine mort. Dar nu mort oricum. Cineva i-a tăiat capul. Și nu i l-a tăiat oricum. I l-a tăiat de viu! Cu baioneta. Toți purtăm la șold, în teci metalice, baionete foarte ascuțite. E o cățea. I se văd țâțele pe burtă. Ne-am strâns în jurul ei într-un cerc.

– Băi, să-mi bag piciorul…. Ce dracu mai e și asta? face Sulițașul apropiindu-se și atingând corpul mort cu vârful ascuțit al suliței.

Stupko și-a dus un deget la tâmplă și se gândește responsabil. Așteptăm să vedem ce va zice. Ar putea fi ceva important.

– Câinele ăsta n-a murit de unul singur. Cineva a omorât câinele ăsta, decretează el în cele din urmă.

Din cauza efortului de gândire și a intensității declarației, pentru câteva clipe nasul i se coroiază și mai mult. Apoi îi revine la loc. Ne uităm la leșul din mijlocul nostru și îl examinăm din toate părțile. E mort de numai câteva ore. Iar acum e șapte și un sfert, dimineața. Brusc, Kaniko hotărăște:

– Cârlig, ia dracului mortăciunea asta de aici si du-o la tomberoane că ne-mpute pe toți!

Și zicând asta răstoarnă câinele pe partea cealaltă cu piciorul ridicînd instantaneu în aer un roi de muște verzi.

– Ce face, mă?!! Ca ce chestie să o duc eu? răspunde Cârlig, indignat la culme de ideea asta cretină și jignitoare a lui Kaniko. Du-o tu! De ce nu o duci tu?

– Poate-ți fut o labă în meclă și ai să vezi tu de ce. Ia hoitul ăsta de aici și du-l la tomberoane! Acum!

– Hai nu zău?! ripostează Cârlig. Ia-l tu și du-l!

– Tu-ți gura mă-ti de stârpitură, zice încet Koniko printre dinți. Să vezi ce am să ți-o trag într-o zi!

Mai stăm ce mai stăm, ne mai învârtim ce ne mai învârtim în jurul leșului decapitat, apoi, atenți să nu ne umplem de sânge pe bocanci, plecăm cu toții spre pista din jurul terenului de fotbal pentru exercițiul de desfășurare pentru luptă. E doar un câine, la urma urmei, mă gândesc, dar cine dracu a putut să îi taie capul în halul ăla? Și pe urmă îmi dau seama că ceva nu este în regulă. I-a tăiat capul dar capul nu era nicăieri. Cineva, evident, i-a luat capul pentru că altfel ar fi trebuit să fie pe undeva prin iarbă. Nu îmi place să văd sânge. Mă ia un fel de leșin, nedus până la capăt. Cum a fost și când am văzut toată balta aia de sânge încă aburind din jurul trupului zdrobit al lui Jeannot. Adorm. Brusc, mă trezesc! E trecut de miezul nopții și câinii latră din nou. În lumina verzuia a becului de serviciu văd că se mai foiesc și alții prin așternuturi. Șanta a coborât din pat și se duce la spălător cu mersul lui mecanic de jucărie cu cheie, să se pieptene. Mă dau și eu jos din pat pentru că simt că îmi vine să urinez. Sar direct în papuci, intru în spălător și îl văd pe Șanta în fața uneia din cele zece oglinzi pieptănându-se tacticos, de parcă ar fi Elvis Presley înainte de un concert decisiv. Are un pieptene metalic, argintiu, ca de frizerie publică, pe care și-l tot trece prin păr, mereu nemulțumit de urma pe care pieptenele o lasă printre firele lui rare ca mătasea de porumb. E numai în pantalonii de pijama, de la buric în sus e slab și costeliv cum la fel îi sunt și obrajii. Supți, ca de mort. Urinează în pisoar de multă vreme. Îmi deschei prohabul pijamalei și încep să urinez și eu în pișoarul de alături. El se uită în oglindă, eu urinez. Și, pe nepusă masă, Șanta zice ușor către sine însuși cel din oglindă.

– Mimi kumuua!

Termin cu urinatul, mă scutur si mă uit în oglindă. Mi-au apărut două coșuri urâte, unul chiar în frunte și altul lângă ureche. Mă întorc în pat. Mă lungesc și mă acopăr cu cearceaful. Mă uit la Amfatu, cel care doarme în patul de lângă mine. E dezvelit și doarme dus, cu mâinile sub cap, cu spatele la mine, cu curul spre marginea patului, cu picioarele strânse la piept, ca un copil grăsuț lipsit de orice grijă. Mă uit la el și mi-e ciudă că el doarme și eu nu. E un tip retras. Pijamaua îi e scurtă și cam strâmtă, i se văd gleznele și gambele până aproape de genunchi. Și curul. Și cum mă uit eu așa la el, în miez de noapte, mi se pare dintr-o dată că curul lui Amfatu seamănă, ca forme și dimensiuni, cu un cur de femeie. Și, lucru care mi se pare de neînțeles și înfricoșător, simt că asta îmi produce un început de erecție. Mă culc. Dar cuvintele lui Șanta îmi răsuna straniu, metalic, în urechi. Și visez ruleta galbenă cu care ofițerul acela pitic măsura tacticos urmele lăsate de Jeannot la aterizarea pe trotuar.

CONSTANTIN CIUCĂ este poet, prozator și fost profesor de „Carabella”; ultima carte apărută este „Frica domnului Al Kuppi”…