UN INTERVIU – Cu Părintele Sorin Grecu… Supranumit ”Demolatorul lui Lenin”, Părintele Sorin Grecu este unul dintre eroii zilelor noastre, iar povestea vieții sale poate fi un exemplu pentru fiecare dintre noi. A fost ținta atacurilor mârșave ale pionilor regimului comunist înainte de revoluție, iar după 1990 a fost – în continuare – prigonit de către rămășițele fostei Securități, ale cărei celule activau încă, sub comanda noului regim proaspăt instalat. L-am cunoscut cu ceva vreme în urmă pe Părintele Sorin Grecu; încă din primele momente am simțit cum întreaga sa ființă emană bunătate, liniște și căldură sufletească. Am fost în vizită la Părintele Grecu și am avut bucuria și plăcerea de a vorbi cu dânsul și de a-i asculta incredibila dar adevărata poveste de viață, o poveste a unui luptător și a unui biruitor ce și-a riscat de nenumărate ori propria viață în lupta pentru credința strămoșească, pentru dreptate, libertate și adevăr! În acest număr vă prezentăm prima parte a interviului, urmând ca în numărul următor să publicăm și continuarea.
Sorin Grecu, un erou al zilelor noastre
”Întotdeauna când pleci la drum cu mintea ta omenească și nu îl iei pe Dumnezeu în ajutor, nu învingi, cedezi, nu ajungi unde îți propui”. – Preot Sorin Grecu
Reporter: Sunteți unul dintre eroii ce au luptat împotriva sistemului comunist, atât înaintea căderii regimului Ceaușescu, fiind adeseori persecutat, cât și după revoluție, când românii credeau că sunt liberi cu adevărat, dar ați fost persecutat și amenințat în continuare. Vă rog să ne povestiți despre aceste lucruri.
Părintele Sorin Grecu: Aș putea să spun că sunt ultimul dintre eroi, față de eroii care au fost în România în lupta împotriva comunismului ateu, sau nici măcar nu aș fi vrednic să fiu numit ca un erou dar în schimb îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această tărie să fiu un pic de opozant a ceea ce se întâmpla. M-am născut în Muscel și după 15 ani am absolvit seminarul la București, apoi după 5 ani a urmat armata pentru 9 luni, iar după primul an de facultate m-am preoțit în Teleorman, într-o comună, Peretu, la 22 de ani. Totul, sunt convins, a fost rânduit de Dumnezeu ca să ajung și în comuna aceea și de acolo să pornească toată istoria(ca să spun așa) mai frământată în legătură cu viața mea, pentru faptul că politica era așa de dură atunci încât nu se accepta multă propagandă religioasă, să aperi prea mult tinerii, copiii care veneau la biserică și întâmplarea a făcut ca exact în acea comună să întâmpin din partea celui care era atunci la putere – un primar – exact opoziția lui și, (plămădit de Dumnezeu poate și cu o istorie din urmă cu 4-5 ani, în care am fost elevul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa în București, la Seminarul Teologic, din anul 1974 până în 1978, pentru că în 1978 l-au exclus din învățământ și în 1979 l-au arestat, dându-i Ceaușescu 10 ani de pușcărie), mi-am dat seama că va trebui să iei un pic de atitudine împotriva celor care credeau că au puterea supremă și vârsta și temperamentul meu m-au ajutat. Întotdeauna când cineva îți impune ceva, parcă atunci nu vrei să faci și era vorba de o impunere forțată în ceea ce privește preoția, slujirea către Dumnezeu, apărarea drepturilor fiecărui copil sau cetățean în parte de a-și manifesta credința în Dumnezeu, dragostea față de Biserică sau de cele sfinte.
R: Înainte de căderea regimului Ceaușescu, ați avut inițiativa de a lărgi Biserica din Peretu, (județul Teleorman), pe care o păstoreați. Ați întâmpinat dificultăți, de la amenințări, la evacuări, până la amenzi, interogări, chiar până la obținerea unui diagnostic ce ar fi certificat că sunteți nebun. Cum ați rezistat unor asemenea presiuni din partea autorităților?
Părintele S. G.: Da, în 1981 am ajuns preot, iar în mai 1982 m-am apucat de Biserica aceea (care era o capelă în cimitir) împreună cu enoriașii și cu cei care au dorit să o lărgim în formă de navă, în formă de cruce, care este și acum pe locul ei. Au fost momentele acelea de supărare ale autorităților locale care nu doreau o biserică în comună, au fost dificultăți care acum – dacă le privesc – mă bucur că au fost, pentru faptul că atunci mă speriam, când am văzut 30.000 de lei o amendă, era salariul meu cam pe vreo 2 ani și jumătate, aveam vreo 1300 de lei salariul și foarte interesant era că pe primar îl chema Costică Popa și, la un moment dat, după ce m-a amendat, vorbea toată lumea la divan și în discuțiile lor: ”Băi, tu auzi, l-a amendat Popa pe popa!” deci Popa fiind primarul și popă fiind eu, cum este în tradiție, să nu îi zici preotului întotdeauna preot sau Părinte se zice popa, pe scurt și nu era vorba de amendă, era vorba că s-au luptat să surpe biserica înapoi însă nu au reușit pentru faptul că au fost oamenii de așa natură, bătrânii de acolo, din comună, foarte tari și au ripostat în momentul în care au venit să o surpe, să o dărâme, era deja construită până la acoperiș și nu au mai avut puterea, iar amenda pe care am plătit-o, ca un dar de la Dumnezeu mi-a dat inspirația, prin lege să plătesc 10% și în 24 de ore am plătit 3.000 de lei. Îmi aduc aminte că am împrumutat de la o familie, Trăistaru Ilie și i-am zis atunci: ”Îmi trebuie și mie 3.000 de lei să plătesc taxa la facultate”, pentru că eram în anul 2. Omul, neștiind despre ce era vorba, îmi dă 3.000 de lei și în aceeași zi m-am dus la primărie și am plătit amenda; bineînțeles că imediat s-a dus vuiu în comună, casiera de la primăria din Peretu era chiar din parohia mea, s-a dus acasă și i-a spus maică-si, lui taică-su și în prima Duminică m-au luat oamenii la întrebări: ”Părinte, dar dumneavoastră plătiți amendă pentru biserica noastră? Pentru că nu e a dumneavoastră!” La care eu, ca un tânăr la nici 23 de ani împliniți: ”Nea Ilie, îți promit că îți dau toți banii înapoi!” Într-o săptămână au venit oamenii cu 3.000 de lei la mine, la biserică și parcă îmi aduc aminte că i-am luat cu mâna dreaptă și i-am dat cu mâna stângă: ”Nea Ilie, am scăpat de datorie!” A fost o bucurie atunci. Ce a fost mai dur s-a întâmplat în 1986, pentru faptul că era atât de pornit acest primar și mai ales că mă luase securitatea în colimator, eram chemat la Alexandria de către Ion Olteanu, șeful securității, au încercat în mai 1986 chiar oprirea tinerilor să vină la slujba de Paști, în Săptămâna Mare, și atunci am făcut un proces verbal și l-am semnat, comitetul bisericii, cu ștampilă, cu tot, în care am fost împotriva politicii; bineînțeles că nu a mai durat decât vreo 6 luni de zile, din mai până în decembrie m-au evacuat; avea fetița cea mare aproape 4 ani, cea mică un an și jumătate, a trebuit s-o duc la părinții mei, la Câmpulung. Dar, privind în urmă, mă bucur că s-au întâmplat acele lucruri pentru că toți cei care m-au cunoscut pe mine și-au dat seama că tăria de a învinge a fost de la Dumnezeu iar ei s-au mândrit cu mine, ca preot, iar eu cu ei, pentru că au fost uniți în jurul meu și m-au făcut să simt mai puțin pericolul, pentru că era de ajuns să te ia la securitate și să te interogheze, să te amenințe și fizic și psihic și, în schimb, să știu că cineva venea și mă anunța dinainte prin ce o să trec, sau după acestea, să vină și să îmi spună: ”Părinte, iar ați învins, Dumnezeu este cu dumneavoastră!”. Deci erau momentele acelea în care atunci nu mi se părea cine știe ce de periculoase, ziceam că trebuie să trecem prin ele. Dar ele erau dure totuși, pentru faptul că intrând în miliția sau securitatea din Peretu sau Alexandria, îmbrăcat în preot, ți se aduceau insulte în care, la un moment dat nu îți insulta numai haina preoțească, te insulta pe tine, ca om: ”N-o să mai fii, bă, popă! S-a terminat! Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”. Și-mi aduc aminte că au fost momente care au rămas în sufletul meu pentru că mi-a dat Dumnezeu tărie să le spun, fără niciun fel de teamă că dacă dă Dumnezeu să fiu sănătos, eu voi ieși la pensie de la preoție. Încercam să fac pe durul și să îi ameninț că: ”Aveți grijă, că s-ar putea ca voi să nu ieșiți la pensie niciunul din funcțiile pe care le aveți pentru că există un Dumnezeu!”. Era vorba de presiunea care se făcea în orice domeniu, la unii de a le închide gura sau de a-i potoli în lupta lor împotriva politicii comuniste, la alții de a deveni informatori (în orice domeniu existau informatori) normal că lupta lor era ca să te aibă la mână cu o semnătură că ești colaborator al lor, ceea ce la mine nu s-a întâmplat pentru că asta a fost hotărârea mea toată viața să nu pun semnătura mea – cu mâna mea – pe ceva care ar suna ca o trădare. Și asta a fost și va rămâne toată viața mea o bucurie, pentru că îmi aduc aminte că le-am zis: ”Semnătura mea puteți să o falsificați, o găsiți pe toate chitanțele, actele bisericii, e foarte simplu să o falsifici dar în conștiința mea știu că nu am semnat eu colaborare cu voi sau să trădez pe cineva!” era vorba de prostia aceasta pe care o credeau ei că societatea comunistă va dăinui cât va fi lumea, ceea ce s-au înșelat. Nu poți să fii sigur niciodată de ceea ce urmează în viața ta. Dacă eu mă privesc în urmă, dacă îmi spunea cineva că voi părăsi România, pe timpul lui Ceaușescu, eu îi spuneam că nu știe ce vorbește, pentru că România este țara în care m-am născut, în care am trăit, în care am încercat să contribui cât de cât la ceea ce ține de problema spirituală, sufletească, mai ales că eram și preot, și nu mi-am dat seama că voi părăsi România decât în momentul în care s-au întâmplat evenimentele din 13-15 iunie 1990. Acele două zile în care au venit minerii chemați de către președintele Iliescu, mi-am dat seama că locul meu în România nu va mai fi atât de sigur ca în timpul comunismului pentru că înainte de revoluție persecuția mea era pe plan local, Peretu, Roșiori de Vede, județul Teleorman. În București foarte puțin, când am fost cu memoriul, la Departamentul Cultelor, în mai 1986, când am semnat împotriva lor. În schimb, după revoluție, imediat din 1989, când am participat și la revoluție, am mai avut și niște acțiuni în București cu demolarea celor două statui ale lui Lenin și Petru Groza și apoi Piața Universității, numită Golaniada, normal că s-a răsfrânt asupra mea ura și a celor care nu au cunoscut adevărata față a revoluției sau cum a fost ea furată în 24 de ore sau cine a preluat puterea la revoluție. Și atunci toate amenințările și toată viața asta m-au făcut să îmi dau seama că mă lupt cu niște mori de vânt și dacă a rânduit Dumnezeu să fiu și căsătorit și să am și doi copii, mi-am dat seama că nu voi putea să ofer ceva familiei mele și atunci am decis să părăsesc România.
R.: Ați fost participant activ la revoluția română din 1989. Cum ați văzut revoluția din punctul dumneavoastră de vedere?
Părintele S. G.: Am vrut să plec spre Timișoara, dar la rugămințile familiei am renunțat să plec de la Roșiori spre Timișoara. Pe 21-22 am avut acea activitate la Roșiori de Vede, unde eram preot la Biserica Sfântul Ilie, prin zgomotul clopotelor, pentru începerea revoluției. A căzut Ceaușescu pe data de 22 și, fiind Sărbătoarea de Crăciun, îmi lăsam oile – ca să spun așa – fără niciun fel de păstorire tocmai de Crăciun. Ca orice păstor care trebuie să își vadă de oile lui cât se poate de mult, nu am vrut să îmi las oile singure de Crăciun și am plecat imediat după Crăciun dar am plecat la București, am stat într-un grup de apărare chiar pe Dorobanți, în fața Televiziunii Române. Ne-am liberat de arme pe 29 decembrie seara, am venit la Roșiori de Vede, am slujit de Sfântul Vasile de 1 ianuarie și bucuria mare a fost că grupul de apărare cu care am stat în apărarea televiziunii au venit și au sărbătorit Sfântul Vasile și încă vreo câteva zile, până aproape de Sfântul Ion, la mine, la Biserica Sfântul Ilie și chiar mă uitam pe niște fotografii ce însemna bucuria aceea că ai scăpat cu viață, fotografia din revoluție și apoi fotografia din fața bisericii cu mine preot și cu grupul acela (unii din ei, nu toți). Aceea era mulțumirea lui Dumnezeu că am scăpat cu viață. Și mai punea câte unul o întrebare: ”Părinte, câte gloanțe au trecut pe lângă dumneata?” ”Păi nu aveam cum să știu câte, pentru că nu ai cum să le numeri când apare o rafală” În schimb, a fost mulțumirea aceasta care a venit de la Dumnezeu să ajungem cu bine înapoi acasă și să ne bucurăm de libertate, atunci au fost – într-adevăr – zilele în care ai simțit că erai liber. După aceea, că s-au întâmplat alte nemulțumiri sufletești sau că s-au descoperit alte fețe ale revoluției… Revoluția a fost reală, a fost nemulțumirea poporului pentru politica comunistă și ceaușistă dar atât de mult au profitat cei care nu au avut curajul să iasă în stradă cu piepturile goale ca la Timișoara sau la Cluj sau la București, au profitat exact cum se profită în orice trădare, au profitat de eroismul tinerilor ca să poată să pună mâna pe putere deci, în realitate a fost o revoluție furată – zic eu – sub 24 de ore a fost furată, bineînțeles, de către eșalonul 2, care nu era altcineva decât cel care era numit salvatorul României. Îmi aduc aminte că pe 27 decembrie, seara, pe la 6 și zece mi s-a acordat un interviu la televiziune, m-a prezentat George Marinescu, – un prezentator – și înainte să dea drumul la filmare zice: ”Părinte, vă rog să începeți prin a mulțumi tovarășului – a zis – apoi s-a corectat – domnului Ion Iliescu, pentru faptul că a salvat România!” Și mă uit în ochii lui și îl întreb: ”Dar cine este acest domn Ion Iliescu?” Atunci și-a dat seama că sunt împotriva lui, a dat drumul la filmare. În seara aceea i-am făcut chemarea Părintelui Gheorghe Calciu, dirigintele meu, care era în America din 1985, era luat de către președintele Bush, cel bătrân. Bush, Margaret Thatcher și Francois Mitterand, când au dat Clauza Națiunii celei mai Favorizate – României, și cu dreptul de a scoate un deținut din România și când Ceaușescu a acceptat Clauza, nu și-a dat seama că toți l-au cerut pe Părintele Calciu; pentru mine era o mândrie pentru faptul că îmi fusese mie diriginte 4 ani și știam cum a fost dat afară din învățământ și cum l-a arestat în 1979. Revoluția a fost a românilor, a eroilor, din suflet, dar a fost furată în scurt timp de către cei care au vrut să pună mâna pe putere, nu să facă o Românie liberă.
R.: După căderea comunismului, ați cerut, oficial, demolarea statuilor lui Lenin și a lui Petru Groza; ați primit răspuns negativ. Din momentul acela ați intrat în greva foamei, neștiind în acel moment că puteți bea apă și că ați avea dreptul la consiliere sanitară. Ați stat 4 zile fără alimentație și fără apă. Cum vi s-au părut acele zile? Și cum vi s-a părut regimul instaurat imediat după căderea comunismului?
Părintele S. G.: În 19 februarie 1990 a venit Părintele Calciu din America pentru 5 zile, atât i s-a permis. Îmi aduc aminte, eram pe aeroportul Henri Coandă: eu, soția, fratele meu care a fost și el preot, colegi de-ai mei, Părintele Constantin Galeriu, Părintele Argatu de la mânăstirea Cernica, oameni cu trecut puternic… Și l-am așteptat pe Părintele Calciu la aeroport, iar la două ore de la venirea Părintelui Calciu, deja imaginea sa ajunsese la Televiziunea Română în așa fel schimbată încât oamenii să nu mai creadă că a venit un erou care a stat 21 de ani și jumătate în pușcărie în România, ci a venit un trădător care să surpe FSN-ul (Frontul Salvării Naționale) al lui Iliescu și că acest preot care a mâncat pâine albă în America vine să răstoarne guvernul ”stabil” din România și pe domnul Iliescu care a ”salvat” România. Asta arăta televizorul și mi-am dat seama că poporul era atât de mințit cu un ecran de televizor, că era și singurul post, singurul post pe atunci, încât 5 zile am stat cu dânsul în București și când l-am dus pe 23 februarie la aeroport, când am trecut pe la Casa Scânteii (unde era statuia lui Lenin), Părintele Calciu fiind în mașină, eu fiind la volan, a avut o reacție: ”Cum poate să mai stea această statuie a acestui criminal, după aproape 2 luni de la revoluție?” Și în aeroport i-am cerut o binecuvântare, care nu și-a dat seama pentru ce mi-o dă, a fost un moment de suflet în care i-am spus: ”Părinte profesor, știți istoria cu Sfântul Dumitru în pușcărie și când tânărul Nestor se duce și îi cere binecuvântarea, Sfântul Dumitru îi dă binecuvântarea, semnul Crucii pe frunte, ca să se lupte cu Lie, care era un criminal, un ucigaș al creștinilor; și tânărul Nestor îl învinge pe Lie, pe acest mare luptător (și ca fizic dar și ca răutate). Și Părintele Calciu îmi zice: ”Ce mai ai de gând să faci, Părinte Sorin?” la care eu i-am răspuns: ”Cu ajutorul lui Dumnezeu veți afla în curând!” Nu am vrut să îi spun despre ce era vorba. Deja eram hotărât să merg la Roșiorii de Vede, era instalarea fratelui meu ca preot, erau și părinții mei, toate rudele, Părintele Protopop, acestea erau Duminica iar luni eram deja înapoi, la București, și împărțeam peste 100 de pliante în care ceream demolarea statuilor lui Lenin și a lui Petru Groza.
Deci erau cele două statui (despre statuia lui Groza nu zisese nimic Părintele Calciu, mi-a venit ideea stând cu niște tineri de vorbă) era vorba de criminalul Lenin (ca ideologie atee) și trădătorul de neam Groza care în 6 martie 1945 a vândut țara rușilor. Și într-adevăr, am făcut apel până la primarul Dan Predescu (se numea, era medic veterinar de meserie), am ajuns la primărie cu un grup, am făcut demersurile și nu a fost de acord. Am intrat atunci în greva foamei (teologic vorbind, poate și acum sunt preoți sau foarte mulți din administrația bisericească ce nu își dau seama că numirea de greva foamei este laică, dar dacă o iei pe problemă teologică, spirituală, nu este altceva decât înfrânarea de la niște mâncare sau băutură – așa cum a fost la mine – a fost totală, pentru a învinge un idol. Avem învățătura din Scriptură: ”Nu poți să învingi întotdeauna un rău dacă nu te unești și cu post și cu rugăciune” spunea Hristos apostolilor Săi. Și atunci a fost hotărârea mea să nu pun gura pe nicio picătură de apă, a fost într-adevăr foarte grea (nu am fost un postitor – la viața mea – prea mare) dar mi-am dat seama că totul e de la Dumnezeu. Orice întrebare mi se punea atunci, orice insultă care mi se aducea, erau momente în care eram înjurat în public, eram jignit să îmi văd de preoția mea, nu să stau acolo, la Lenin, fără să își dea seama că totul era o chemare de la Dumnezeu, chiar în afișul pe care l-am împărțit în peste 100 de locuri spuneam: ”Cine va prăvăli statuia criminalului Lenin, cine va prăvăli statuia trădătorului de neam Groza? Oare, Dumnezeu o va face?” Deci, așa a fost întrebarea mea atunci când am pus-o pe hârtie și, într-adevăr, Dumnezeu a făcut-o dar m-a ales pe mine pentru că întotdeauna Dumnezeu alege pe cel care crede că poate duce mai departe. Mi-aduc aminte, Părintele Calciu a stat 21 de ani și jumătate în pușcărie, fără mâncare, fără apă, bătut, schingiuit, avea un corp atât de atletic, la 1.60 metri, încât când urcam pe munte în anii 1975-1976, urca mai repede ca noi, tinerii și copiii. Deci el era călit fizic extraordinar și a rezistat în pușcărie. Așa s-a întâmplat și cu mine, datorită corpului pe care l-am avut, pentru că mi-a plăcut sportul, am putut să rezist, pentru că a fost vorba și de rezistență trupească, la un moment dat slăbisem 19 kg. Iar dacă vedeți o filmare din momentele acelea, culoarea mâinilor se unea cu reverenda, totul era spre negru. Am început greva joi, pe 1, am declarat-o pe 2, pe 5, la orele 10:20 l-a dat jos pe Lenin, la 5 minute am luat mașina și m-am mutat la Groza, am scris pe soclul lui: ”Vei coborî și tu, la fel ca Lenin! Nu fac politică. – Părintele Grecu” – pentru că unii aveau impresia că era politică, nu era!
CRISTIAN GABRIEL GROMAN lucrează la PHS Greenleaf, Londra, este poet, pianist și absolvent de Carabella…