1.E un amalgam de sunete
Şi de imagini
Şi de fire de nisip,
Pe o plaja plină de clipe născute
Din speranța luminii pe cer.
Iar printre miros de alge,
De nisip şi de căldură
Îmi deschid ochii soarelui.
Mulțumescu-ți, Doamne,
Că mi-ai dat lumină
În această lume plină de-ntuneric!

 

2.Timpul are gust de amintiri

A trecut o vară, au trecut câteva săptămâni, câteva zile, o mână de secunde, o suflare. A mâncat timpul clipa aceasta când nu se uita nimeni. Au rămas doar firimiturile împrăştiate pe masă, pe care le-am strâns şi le-am înghesuit în cuvinte, ca să nu le uit în secundele, zilele, săptămânile ce vor urma. Sunt doar amintirile unei veri care nu va mai fi niciodată la fel, pentru că experienţele mă schimbă şi mă împing pe drumul următorilor ani din viaţă.

A trecut timpul şi mă întreb dacă am lăsat ceva în urma mea, pentru că doar atât îmi doream: să nu fiu o victimă în atacul ceasului care se învârte fără oprire şi să nu rămân cu ochii agăţaţi de minutele care nu ştiu când au plecat. Timpul e tot ce am avut vreodată şi nimic mai mult, aşa că mă străduiesc de fiecare dată să îl cuprind în câteva cuvinte care să îmi ţină de urât pe viitor. Şi pentru că n-am ştiut cum să fac altcumva decât mă obişnuisem, le-am vărsat pe toate în versuri şi le-am aşternut aici, sub formă de „corăbii de nisip”…

„Mă împinge de la spate

O briză răcoroasă de apus de soare,

Mă împiedic de scoici şi de nisip

Şi cad în mare.

Simt sarea pe limbă şi pe piele,

Simt mângâierea valurilor

Şi simt cum sunt trasă de mână în larg.

Mă cheamă.

Marea mă cheamă.

Plutesc în albastrul infinit,

Lăsând spuma paşilor mei în urmă

Şi mă uit

Şi văd că nu se şterge.

E dovada mea

Că am călătorit în această lume,

E semnătura mea

În cartea Universului.

Pornesc în viteză,

Spărgând barierele realităţii,

Îmi întind velele şi mă desprind de orizont.

Mi-am pierdut ancora,

Dar nici nu vreau să o găsesc,

Pentru că nu vreau să mă opresc

În umbra vreunui loc necunoscut,

Ci mă avânt în larg,

Despicând marea cu degetele,

Căutând permanent o destinaţie.

Sunt o corabie în vânt,

Navighez deasupra pânzei universului

Şi mă îndrept spre capătul lumii,

La infinit.”

(31.07.2016)

3.La infinit,

…pentru că acolo mi-am setat marginile, căci nu vreau să mai las timpul să îmi mănânce secunde pe ascuns. O să îl trag mereu de mânecă şi o să rup din el bucăţi în continuare, ca să mai am ce pune în versurile ce vor urma. S-au construit atâtea amintiri până acum, dar unele simt că nu îmi aparţin. Poate au trecut prea repede, poate nu le-am conştientizat. Le-am închis totuşi în cutii şi le-am ascuns printre rafturile bibliotecii minţii mele, căci poate voi dori vreodată să mă întorc în ele, chiar dacă o să-i las timpului încă o secundă de mestecat.

A trecut o vară, am trecut şi eu… pe lângă oameni care au plecat, pe lângă oameni care vin… dar va veni vremea când voi pleca şi eu, iar tot ce-mi va rămâne vor fi firimiturile clipelor pe care mi le va lăsa timpul, acum că până la acest sfârşit de capitol mai e o iarnă, câteva săptămâni, câteva zile, o mână de secunde, o suflare.

CRISTINA  ANGHEL  este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…