Toate lucrurile au începutul lor, un timp al lor, şi au un sfârşit. Este firesc să parcurgem toate etapele unui timp care ne este dat. În fiecare din aceste etape, suntem împreună cu alţi oameni, mai apropiaţi sau mai puţin. Uneori avem aşteptări mai mari pentru viitor, alteori ne centrăm mai mult pe ceea ce este frumos acum. Avem firi şi personalităţi diferite, interacțiunile cu ceilalţi, pentru o perioada de timp mai mică sau mai mare, ne influenţează mai mult sau mai puţin felul de a percepe viaţa şi lumea, propriile trăiri, credinţe, convingeri, merite, renunţări. Dar, de fapt, chiar dacă nu pare aşa, în cea mai mare parte, momentele cele mai importante ale vieţii le trăim singuri… Chiar în mijlocul celorlalţi… Pentru că viaţa mea o port cu mine, peste tot. Să ne imaginăm un om, adică cel care eşti tu. Să ne imaginăm cum el se uita la existenţa lui. Se vede pe el, cum urcă un vârf de munte îngheţat, iar între pasul următor şi cel de dinainte, e o gheaţă acoperită care se crapă sub zăpada prin care urcă, aleargă, privind în ambele părţi, se confruntă cu propriile lui alegeri, fără niciun pic de răgaz… Vede cum peste unele nu va mai putea reveniri, urcă mereu tot mai sus, între un spaţiu nelimitat şi timpul care se prăbuşeşte mereu în urma lui. Priveşte, şi deasupra muntelui, vede câteva imagini din visele lui, visele acelea de care, cum se spune, avem nevoie ca să suportăm realitatea mai uşor. Şi îşi contemplă visul, pentru câteva momente, după care se va trezi la viaţa lui obişnuită, aceea pe care o are. Unii dintre noi, trăim momente în viaţă în care tot spaţiul parcurs ne desparte în timp de un ideal. De multe ori trăim secvenţe de timp invers proporţionale cu spaţiul parcurs pentru a fi undeva sau cu cineva.

Lumea asta e una complexă, nu una ideală. Se întâmplă în ea şi multe lucruri nemeritate, sau altele neînţelese ori chiar inexplicabile. Am vrea să existe mai multe opţiuni, mai multe moduri de a ajunge la ceva ce ne dorim, dar spaţiul e foarte limitat şi timpul se scurge mereu. Nu există o modalitate certă de a ajunge la ceea ce ne dorim. Poate nu am început cu motivul temei, cu un răspuns pe care nu îl pot enunţa ca pe un adevăr, la întrebarea „de ce vrem să uităm?”. Poate că e momentul să privim adevărul drept în faţă. Ce poate să rămână prea mult timp în puterile noastre? Nimic. Putem avea şi putem pierde tot ce iubim. Cu uitarea, suntem obişnuiţi. Din teama de a putea să nu fim văzuţi de ceilalţi, din teama să fim văzuţi de ceilalţi, uităm. Uităm să mai fim cei ce suntem. Cine ar vrea să suporte mereu prea multe adevăruri? Şi, cu ce ar ajuta? De ce vrem să uităm? Pentru ca ceea ce am pierdut nu a fost drept, pentru ca ne lipseşte şi a fost alegerea altcuiva. Uneori, în mijlocul relaţiilor interumane, apare un ansamblu de împrejurări nefericite, cu privire la un loc, un moment de timp, de relaţii cauză-efect, şi se produce un fapt care nu era în planul firesc al lucrurilor, dar e definitiv, acum. Şi nu mai e nimic de schimbat, nu am putea identifica o cauză anume, şi nu ne putem explica. Nu ne putem explica momentul trecerii  între ceva care era şi apoi nu mai este. Acel moment pare să nu existe. Şi am vrea să uităm, va trebui să învăţăm tot mai bine să uităm, ceea ce nu a stat in puterea cuiva ca să mai fie. Noi nu vrem să nu uităm, noi vrem să mai păstrăm ceva ce… nu mai e. Trebuie să uităm propriile credinţe că trecutul ar fi avut necesar şi o continuare, trebuie să uităm că un lucru s-a întâmplat şi a fost peste puterile noastre, trebuie să uităm amintirile care depăşesc pragul greu de trecut, unde trăim acum şi să nu le uităm pe cele fireşti. Trebuie să uităm fiindcă trebuie să continuăm să trăim, şi să înţelegem că propriile noastre alegeri sunt tot ce există şi au existat, pentru toţi, cu adevărat. Noi, cei care suntem acum, trebuie să uităm, pe rând, fiecare lucru cu care ne minţim, fiindcă, cu ce rost să rămânem blocaţi în trecut, când avem cheia pentru a deschide, poate, o nouă poartă în timp? Noi, trebuie să uităm, pentru că, de ce să mai ne uităm către ceva care nu e real, de ce să lăsăm gheaţa aceea să se rupă, când timpul ne cere cu grabă să mergem prin zăpada rece, cea a suferinţelor trecute, a neputinţelor viitoare, dar lăsându-ne şi câte un răgaz de a privi înspre…trecut. Când spaţiul dimprejurul nostru se întinde atât, de ce să nu păstrăm primăverile în suflet, chiar dacă afară e, încă, totul, îngheţat?

LORENA PETRESCU  este elevă la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…