Nicole stătea pe aceeaşi bancă ca de obicei, cu căştile în urechi. Se gândea dacă făcuse bine că le chemase pe cele două fete. Cum aveau să reacţioneze ele? Îşi masă baza nasului ca să nu o ia durerea de cap. Nu prea avea astâmpăr. Schimba melodiile întruna şi toate i se păreau prea lente. Apoi se uită la ceas. Mai avea zece minute de aşteptat.

Dar nici nu avea să le aştepte, căci se trezi strigată de undeva din dreapta ei. Întoarse capul şi se ridică de pe bancă, când văzu două fete care alergau spre ea. Semănau cu cele din amintirea de la mare.

– Nico! Doamne! Credeam că ne urăşti! a spus Kate dintr-o suflare, sărindu-i la gât.

– Cât de dor ne-a fost de tine! a exclamat şi Lesh sufocând-o în îmbrăţişare.

– Dar au fost doar două săptămâni… a murmurat Nico surprinsă de strânsoarea fetelor.

– Îţi baţi joc de mine?! făcu Lesh. De parcă ar fi normal să îţi ignori prietenele două săptămâni după ce noi te-am dus la spital!

– Scuze, bombăni ea.

– De ce nu ne-ai răspuns la telefon? a întrebat Kate puţin îngrijorată.

– Păi…

– Ştiţi ce? interveni Lesh. Până una alta, hai să mergem la o cafenea, putem vorbi mai multe acolo.

Nicole îi mulţumi în gând fetei pentru că a scutit-o pe moment de explicaţii. Era prea devreme să le dezvăluie totul. Şi totuşi, fetele i se păreau aşa străine! Cum putea avea încredere în ele, nici ea nu ştia.

Cafeneaua era pe centrul vechi al oraşului, pe o străduţă cu multe alte terase şi magazine de vechituri sau accesorii. Locul îi inspira un aer istoric şi mirosea a cărămidă arsă de soare. Chelnerul le puse pe masă ceştile de caffé-laté lui Lesh şi Kate, iar lui Nicole îi adusese o ciocolată caldă cu frişcă.

– Nu-ţi mai place cafeaua? a întrebat-o Lesh.

– Mnu… e amară.

Sorbi din ciocolata fierbinte în timp ce le studia pe fete. Îi recunoştea părul şaten deschis al lui Lesh, tuns până la umăr, dar altceva nimic. Îi observă ochii căprui, fruntea înalta şi zâmbetul din privire. Apoi îşi întoarse privirea către Kate, pe care nu şi-o amintea deloc. Aceasta avea părul mai lung decât ea, de acelaşi şaten închis, tenul mai albicios şi ochii închişi la culoare. Pe buze purta un ruj roşu-aprins, care se asorta cu lacul de unghii. Aceeaşi ochelari maronii din amintirea de la mare i se odihneau pe cap.

– Ce-ai făcut în astea două săptămâni? a întrebat-o Kate.

– Îm… m-am plimbat prin parcuri… a răspuns ea trezită din gândire. Nimic interesant.

– E adevărat că nu-ţi mai aminteşti nimic? s-a încruntat Lesh. Nici de noi?

– De unde…

– Am vorbit cu mama ta, a întrerupt-o Kate. Ea ne-a spus. Ne pare aşa de rău pentru tine!

Nicole sorbi din nou din ceaşca ei, vădit surprinsă să audă asta. Mama ei nu-i spusese nimic. Poate pentru că ea s-ar fi supărat…?

– Nu, chiar nu îmi amintesc nimic. În afară de nişte imagini, în rest… dădu din cap şi oftă. Am fost cumva la mare?

Ochii fetelor se luminară dintr-o dată.

– Ştii că am fost la mare? Au sărit ele deodată.

– Am aşa o vagă im…

– Altceva ce-ţi mai aminteşti?

– Mai uşor, vă rog! a făcut ea ridicându-şi mâinile nevinovată.

Fetele s-au conformat, mormăind câte un „bine” şi privind-o cu interes. Nicole le spuse că nu îşi mai aducea aminte de nimic altceva, dar le rugă să îi spună ce se petrecuse mai exact acum două săptămâni. Fetele s-au privit reciproc, apoi, după ce ea le-a îmboldit cu un „ei?”, Kate a început cu un oftat:

-Te-am scos în oraș într-o zi, că prea stăteai închisă în casă și voiam să ne distrăm. Și te-ai dus la un moment dat la baie, după ce băuseși o sticlă de bere cu lămâie și nu mai veneai. Trecuse cam douăzeci de minute, așa. Am venit după tine și te-am găsit leșinată. Cred că te și loviseși cu capul de chiuvetă… Oh, Doamne, tu știi cât m-am speriat?

-N-ai fost singura, Kate, a intervenit cealaltă. Dar am reușit totuși să te ducem la spital și a venit și mama ta, căci o sunasem de pe telefonul tău.

Nicole ascultă cu mare atenție. Încerca cumva să își însușească evenimentul, dar fetele păreau că vorbesc despre ceva care nu i s-ar fi putut întâmpla niciodată ei. Era ciudat.

-Credeți că m-am lovit la cap? A întrebat ea într-o doară.

-Eu așa presupun, a răspuns Kate, privind-o pe Lesh care aproba din cap.

-Aiurea…

Vântul nu bătea deloc, iar căldura devenea apăsătoare. Aerul era fierbinte, iar ciocolata caldă nu făcea decât să înrăutățească lucrurile. Dinspre mesele celelalte venea miros de mâncare, iar Nicole și-a amintit că nu mâncase nici când plecase a doua oară de acasă.

-Mi-e foame, spuse ea abrupt, iar fetele răspunseseră că ar mânca și ele ceva.

Au mai trecut trei sferturi de oră până s-au ridicat de la masă. Era aproape ora două după-amiază. În ciudă insistențelor fetelor de a se mai plimba împreună, Nicole a încheiat întâlnirea, simțind că dacă avea să le mai audă pe acestea povestind alte zeci de întâmplări mărunte din liceu capul avea să îi explodeze.

-Vă sun eu dacă vreau să ne vedem, a spus ea, după care a părăsit centrul vechi și s-a îndreptat spre stația de autobuz.

S-a oprit la ultima stație, la parcul cu baza sportivă.

Două terenuri de fotbal erau ocupate, iar spectatorii se împărțeau între cele două meciuri, strigând urale la vreo fază în careul de unsprezece metri, de parcă ar fi fost pe stadion. Baschet nu juca nimeni. Era un singur copil care dădea la coș, iar bunicul lui îl privea de pe margine. Că de obicei, se așeză pe iarbă turcește în fața terenurilor de tenis. Erau șase, iar doar unul era liber în acel moment. Vibrațiile rachetelor și căderea mingilor pe zgură formau o melodie pe care ar fi ascultat-o continuu. Înconjurată de atmosferă aceea, se simțea mai bine că niciodată, se simțea în siguranță. Era refugiul ei.

Închise din nou ochii. Își aminti discuția cu prietenele ei. Ce frumos i se părea cuvântul acela… „prietene”. Zâmbi. Apoi își aminti de poezia pe care a lăsat-o pe birou. Nu le spusese fetelor despre ea. Nici nu le întrebase cine era L. Nu era încă pregătită pentru asta. Aerul fierbinte se răcori puțin la o pală a vântului. Lângă ea se așeză un băiat. Nici nu îl observase venind.

-Sunt câteva bănci primprejur, ai putea să stai acolo, a spus el, iar vocea lui părea o melodie.

-E mult mai confortabil aici, a răspuns ea zâmbind. Vederea e mai bună.

-E și mai bună de pe teren.

Nicole s-a întors să îl privească. Tânărul zâmbea cald, cu ochii înspre jucători. Îi putea citi fericirea și relaxarea pe chip. Zâmbetul acela… oh, zâmbetul acela! N-avea să îl uite niciodată! Dar îl uitase. Deschise ochii și simți din nou golul din capul pieptului. „N-o să mă poți convinge să nu mai stau pe iarbă. Oricine ai fi…” Se trezi zâmbind fără motiv și, când închise iar ochii, îi apăru imaginea lui. Se afla din nou în cabinetul doctorului. Mirosea a dezinfectant și a soluție de curățat geamurile. Camera era inundată de o lumină albă puternică, venind din neoanele de pe tavan, dar și albul pereților și al echipamentelor din cabinet îi răneau ochii lui Nicole. Noroc că gresia de pe jos avea o nuanță albăstruie. Totuși, peisajul era supărător. Stătea pe un scaun sprijinit de perete, ușor aplecată, cu mâinile sub picioare, de parcă ar fi vrut să le încălzească. Privea calmă mișcările pixului doctorului când acesta scria în carnetul lui șifonat cum a evoluat boala ei. Scrisul lui era oribil, iar mâna i se mișca de parcă ar fi ținut prima oară un pix. Însă chipul lui era calm, marcat de o ușoară urmă de dezamăgire – sau milă -, își ținea ochelarii rotunzi aproape de vârful nasului ascuțit, dar s-ar fi părut că vede foarte bine și fără ei. Nicole se gândea că îi poartă doar de efect. Ochii îi erau de un albastru deschis sticlos. Era un om la vreo patruzeci de ani, uscățiv, nu prea înalt, cu o voce pițigăiată care o zgâria mereu pe creier. Cu alte cuvinte, o persoană deloc agreabilă, chiar înfiorătoare. Privindu-l cum stătea cu spatele drept și cu capul doar ușor aplecat, să vadă ce scria în foaie, tinerei i se păru un vrăjitor. Dar poate îi mai trebuia barbă sau păr lung, ceea ce lui îi lipsea cu desăvârșire.

-Îmi pare rău că ați trecut prin experiența unui accident cranio-cerebral, domnișoară Paper, și că amintirile nu v-au revenit încă. Recomandarea mea pentru dumneavoastră nu se schimbă, totuși. Rugați-va prietenii sau pe mama dvs. aici de față – și arătă spre Diana, care afișa o expresie grijulie – să vă împărtășească lucrurile care v-au afectat emoțional înainte de acest accident. Sau să frecventaţi locurile unde vă duceați înainte.

-Timpul le va rezolva pe toate, a spus Nicole ridicându-se plictisită de pe scaun.

-Mă scuzați, ce ați spus? a întrebat doctorul, care pesemne avea mai degrabă probleme cu auzul decât cu vederea.

-Mulțumesc, doctore! a spus ea, afișând un zâmbet fals pe buze.

-Mulțumim, a adăugat și Diana punându-și geanta pe umăr. La revedere!

-La revedere! Aștept progrese și vești bune!

-Așteaptă mult și bine, a mormăit Nicole că pentru sine, închizând ușa cabinetului.

-Ce-ai cu doctorul? a întrebat nedumerită mama ei.

-E nesuferit. Are o mutră de viezure.

Abia după ce rosti comparația, realiză ce imagine îi atribuise. Se gândi un moment dacă i se potrivește într-adevăr, dar dacă viezurii aveau ochii albaștri spălăciți, apoi se asemăna destul de bine. Ridică din umeri și ieși din clinică. Afară era o atmosferă sufocantă, iar pe cer începuse să se adune niște nori. În curând avea să înceapă să plouă.

-Am uitat să iau umbrela! făcu Nicole privind cerul.

-Nu mai e mult până la stația de autobuz, i-a răspuns mama ei.

-Mhm… dar mie îmi plăcea să merg pe jos…

-Poți să o iei pe jos dacă vrei, dar eu mă duc cu autobuzul.

Fata păru nehotărâtă.

-Așa am să fac, răspunse după un timp.

-Treaba ta, vezi să nu răcești.

În aer plutea miros de umezeală și de asfalt încins. Străzile erau ticsite de oameni care se grăbeau mai repede ca niciodată, încercând să nu îi prindă ploaia până la destinații. „De parcă ploaia îi rănește în vreun fel” se gândi Nicole. Ei îi plăcea ploaia, dar până în momentul când se uda în pantofi. Apoi devenea cel mai urât coșmar. Nu se grăbea deloc să ajungă acasă. Colinda străzile cu privirile în vitrinele magazinelor, studiind orice obiect i se părea mai ieșit din comun. Se opri cu adevărat doar în fața librăriei. Înăuntru era răcoare, aerul condiționat era pornit, dar zumzăitul lui se pierdea într-o melodie de fundal. Mirosea a cărți și a pagini noi. Se plimba printre rafturi, la secția science-fiction și fantasy, sorbind din ochi titlurile de pe cotoarele volumelor. Îi plăcea să citească. Asta nu uitase. Începu să răsfoiască câteva volume. Pierdu în librărie aproape jumătate de oră. Nici nu știa când a trecut timpul, când a auzit picături de ploaie lovindu-se de burlanul de la colțul clădirii. Și-a ridicat privirea instantaneu și a pus cartea pe raft. Se apropie de ușa de sticlă și privi cum șiroaie de apa cădeau fugitiv din cer. Se auzi un tunet, iar un copil îl strânse pe tatăl lui de mână, în timp ce asta plătea o carte de colorat, strigându-i întruna că a început să tune. Tatăl încerca să îl liniștească, spunându-i că nu se întâmplă nimic și că aveau să ajungă repede acasă. Copilul părea speriat, dar s-a liniștit când l-a văzut pe tatăl lui zâmbind. Cei doi au ieșit în ploaie și au alergat până într-o Skoda parcată mai jos pe stradă.

Nicole se bombăni că nu își cumpărase și ea o amărâtă de umbrelă când căscase ochii pe la toate magazinele. Acum ar fi putut să ia autobuzul, dacă nu s-ar fi aflat la mai puțin de o stație de casă. Totuși, avea să fie udă din cap până-n picioare când ajungea acasă. Se gândi apoi că mai bine rămânea până se oprea. Oftă și se așeza la o măsuță de lectură. Luă primul volum din seria „Cronicile din Wardstone” a lui Delaney, dar, văzând la sfârșitul ei că povestea se continua pe parcursul a treisprezece cărți, se gândi că nu a fost cea mai bună idee. Începu totuși să citească. Ușa se deschise cu un clinchet slab, abia perceptibil în zgomotul făcut de ropotele ploii. Nicole își ridică capul, mai mult din instinct decât din curiozitate, și văzu o tânără roșcată închizându-și umbrela și lăsând-o în suportul de lângă ușă. Fata s-a întors cu privirea spre rafturile cu cărți și o văzu pe Nicole la măsuță. Îi zâmbi și veni spre ea. Aceasta se panică pentru un moment. Altcineva care o cunoștea. Cine să mai fi fost oare? Nu o mai întâlnise până atunci.

-Bună, Nicole! A salutat-o ea luând în mână o carte.

-Bună! A răspuns ea simplu, încercând să nu se dea de gol.

-Ce citești?

-Mm, ceva fantasy. Am pus mâna pe ea și am început să-mi fac de lucru până se oprește ploaia.

„De ce îi dau atâtea amănunte?!” se certă ea în gând.

-Cred că o să se oprească curând, a răspuns roșcata.

-Mhm, a aprobat Nicole coborându-și ochii în carte.

A trecut ceva timp până când fata s-a așezat lângă ea la măsuță, cu un volum de John Green în mână. Până atunci, tânăra îi observase gesturile precise, privirea atentă și chipul impasibil.

-Ești cam tăcută azi. E din cauza ploii sau te-ai plictisit în vacanță? Oh, ce-aș fi vrut să mai fiu încă o dată a douăsprezecea!

Nicole fu cât pe ce să o întrebe dacă ea a terminat, dar își dădu repede seama că ar fi fost o gafă din partea ei și n-ar fi putut să o repare prea bine.

-Ai fi putut să dai timpul înapoi, dacă ai fi fost într-un roman SF, răspunse ea.

-Aș vrea eu, oftă cealaltă. Deja îmi e dor de colegi, îți vine să crezi?

-Ai putea să te întâlnești cu ei, știi?

-Da, dar una e să îi vezi o dată la o lună și alta e să-i vezi zilnic. M-am mai întâlnit totuși cu Alice, Flynn și Lawrence de câteva ori.

Apoi făcu o pauză. Văzând că Nicole nu răspunde, fata rămase pe moment blocată. Păru că își amintește ceva și se grăbi să adauge:

-Oh, scuze, nu mi-am dat seama!

-Ăm… poftim?

-Nimic, uită ce am spus.

Nicole încerca să își ascundă nedumerirea. Nu știa dacă îi reușise pe deplin, dar roșcata nu mai zise nimic o vreme. Ploaia continua să bată la geam și tunetele se auzeau din ce în ce mai înfundat. Poate că avea să se oprească totuși. Nicole realiză atunci că inima îi bătea nebunește, dar nu știa de ce.

-Venisem să iau un cadou, dar nu prea sunt convinsă, spuse roșcata.

-John Green nu-i destul de bun?

-Nu știu ce-i place, asta e problema. Dar cred că o să o iau pe asta.

Fata se ridică și se duse să o plătească. Primi un semn de carte cadou, cu siglă librăriei pe el și cu un îndemn la lectură scris în partea de jos cu litere de mână.

-Mai am vreo trei de-astea pe-acasă, îi spuse ea lui Nicole punând cartea în gentuță cu care venise.

-Faci colecție, i-a zâmbit ea.

-Mda… măcar de erau diferite.

Își luă umbrela din suport.

-Pa, Nicole! Mai vorbim.

-Sigur. Pa!

Roșcata a părăsit librăria deschizându-și umbrelă cu floricele stacojii și pornind pe stradă în aceeași direcție în care plecase și mașina cu tatăl și cu fiul de mai devreme. Nicole oftă. Trecuse cu bine și de întâlnirea asta. Nu știa însă cât de mult putea să se mai ascundă. Speră că de ajuns cât să îi revină amintirile. Închise cartea. Nu înțelesese mare lucru cât timp roșcata se aflase lângă ea. Inima nu îi mai bătea așa puternic. Se ridică de la măsuță și puse volumul pe raft. Își mai opri privirea peste câteva titluri, dar dintr-o dată se simți obosită. Nu știa dacă din cauza discuției, a ploii sau a vizitei la doctor. Se uită pe fereastră. Picăturile începeau să se rărească și își spuse că mai bine se ducea acum acasă. Afară, aerul se răcorise și oferea o senzație revigorantă. Nicole merse pe sub streșini, așteptase la un semafor lângă ușă unui magazin de ceasuri și ajunse acasă mai puțin udă decât își imaginase ea. Poate pentru că și alergase.

-Mai bine veneai cu autobuzul, a întâmpinat-o mama ei când a intrat. Unde ai stat până acum?

-La librărie. Am așteptat să se mai liniștească și apoi am venit.

-Mă duc să fac niște spaghete cu brânză.

-Bine, a răspuns ea urcându-se în dormitor.

“Nu mai vreau să scriu nimic. Nu merită. Nimic din toate astea nu merită.” Aceasta era ultima însemnare a lui Nicole din jurnal. Îl terminase de citit încă o dată. Brusc, voia să îl arunce pe fereastră. Nu ştia ce era cu impulsul acela, dar s-ar fi simţit mult mai bine dacă ar fi făcut-o. Totuşi, l-a lăsat pe birou, pentru că nu avea chef să se ducă după el afară, odată ce ar fi fost aruncat. Erau numai fragmente de sine stătătoare despre viaţa ei de liceu, zilele de la cinematograf sau teatru şi însemnări despre un oarecare L, care părea distant, deşi o cunoştea, iar ea nu ştia ce să facă. O enerva la culme. Măcar de-ar fi existat o legătură între L şi filmul cu Johnnz Depp văzut duminica înainte se teza la engleză, la ora 23, acasă la Lesh! Măcar de-ar fi fost totul scris ca o poveste, cu început şi sfârşit!

Îşi spuse atunci că nu îi mai pasa de nimic. Avea să-şi amintească ea într-o bună zi totul, dar până atunci nu avea rost să îşi bată capul degeaba. Doctorul spunea că trebuie să experimenteze aceleaşi lucruri pe care le făcuse înainte. Ori ei nu-i păsa. Cel puţin nu în acel moment. Se ridică din pat şi luă jurnalul. Deschise noptiera şi-l aruncă în fundul acesteia, în spatele teancului cu manuale şcolare de clasa a unsprezecea. Închise uşa trântind-o şi se simţi mai relaxată. Apoi dădu cu ochii de hârtia împăturită care conţinea poezia descoperită recent şi se încordă din nou. O despături. O citi din nou…

“O lume de lumini

Şi felinare-n noapte

Stă ascunsă-n nori.

În ceaţă şi în şoapte.”

Era sigură că luminile reprezentau metafora a ceva… era un secret, probabil. Îşi dădu ochii peste cap. Toată viaţa ei era acum un secret pentru ea. Împături foaia la loc şi o lăsă unde o găsise. Ploaia se oprise curând. Se mai auzeau picăturile de la streaşină căzând ritmic pe pavajul din curte. Nicole deschise fereastra. În cameră pătrunse aerul răcoros. Mirosea a apă şi a asfalt ud. Inspiră adânc închizând ochii. Îi plăcea senzaţia aceea de după ploaie; părea că lumea se schimbă. Îşi luă căştile şi i-pod-ul şi ieşi din casă. Surprinzător, străzile nu mai erau aşa aglomerate. Peste tot se vedeau oameni cu umbrelele strânse în mâini, din care picura apă, sau tineri udaţi de ploaie care se uitau mulţumitor la soarele ce reapăruse parţial dintre nori. Pe chipurile lor se citea totuşi bucuria experienţei fără umbrele.

Nicole plănuia să meargă pe jos până la terenuri. Autobuzele erau destul de pline acum, iar ei îi plăcea să se plimbe prin atmosfera aceea de trezire şi revigorare. În căşti auzea o melodie de la Maroon 5. Terenurile erau aproape pustii. La baschet nu era nimeni, nici la tenis. Pe un teren de fotbal stăteau patru băieţi de vorbă. Se vedeau însă două fete cu bicicletele, dând ocol lacului. Zgura era îmbibată de apă, deşi nu plouase prea mult timp. Îşi dădu seama că nu se mai poate aşeza pe iarbă. Strâmbă din nas şi începu să se plimbe pe aleile din jurul lacului. Mirosea a prospeţime. Mintea începu să îi hoinărească, fără să îşi dea seama. Îi apăru imaginea roşcatei, stând într-o bancă, la şcoală. Citea un roman gros, cu coperţi necartonate, cu titlul scris prea mic ca să îl înţeleagă de la distanţa de unde o privea ea. Lângă aceasta era o altă fată, blondă, mică de statură, care tocmai ajunsese. Îşi lăsase geanta pe masă şi îşi desfăcea paltonul bleumarin. Deci, era iarnă. Lângă catedră stătea un grup care viziona probabil un videoclip de pe Youtube, căci începeau să râdă la un moment dat, apoi rămâneau concentraţi ceva timp, după care râdeau din nou. În cealaltă parte a clasei se juca macao.

– O să plecăm după ora asta, îi spunea Maraya.

Da, Maraya. Îşi aminti. Roşcata era Maraya. Era cu un an mai mare decât ea. Altceva nu mai ştia.

– Aşa de repede? întrebase ea, dar vocea i se păru că vine de la altcineva, era distantă. Sau poate doar ea o percepea aşa.

Vântul adie uşor şi îi schimbă amintirea cu una în care mergea pe stradă, venind probabil de la şcoală. Era primăvară, căci era îmbrăcată într-o jachetă subţire şi era încălţată în adidaşi. Privea pe partea cealaltă a străzii aglomerate, aşa cum avea obiceiul. Zări atunci silueta unui tânăr care mergea cu ochii într-o foaie, care se străduia totuşi să vadă şi pe unde merge. Îl recunoscu, dar nu avu prea mult timp la dispoziţie să îl studieze, căci gândurile i-au zburat spre altceva. Era cu mama ei într-un magazin. Era în apropierea Crăciunului, pentru că se vedea un brad împodobit şi luminiţe agăţate de tavan. Mama ei părea mai tânără, dar ea însăşi nu avea mai mult de zece ani. Mama ei a plătit nişte produse pe care le-a pus într-o plasă cu Moş Crăciun. Apoi a luat-o de mână şi au ieşit din magazin, îndreptându-se spre parcare. Diana îi deschise uşa din spate a unui Volkswagen negru, iar ea intră în maşină. Pe scaunul şoferului stătea tatăl ei. Nu ştia cum îl chema, cum arăta, dar era tatăl ei. Îi putea vedea doar spatele lat şi sacoul cenuşiu.

Se opri din mers. Se afla din nou în faţa terenurilor de tenis. Nu îşi amintea să fi părăsit aleea din jurul lacului. Între timp, acolo sosise un copil cu tatăl lui. Era nedumerită. Tocmai îşi adusese aminte de tatăl ei. Chiar dacă nu mai ştia cum arată, totuşi ştia că în maşină era el. dar nu era numai asta. Îşi amintise trei lucruri diferite într-un timp atât de scurt! Nici măcar nu apucase să se mire suficient de una, căci îi apăruse alta în minte. Era ciudat, orice ar fi spus. Dar daca acest lucru însemna că începeau să îi revină amintirile, atunci nu avea motiv decât să se bucure. Zâmbi uşor. În căşti îi cânta acum Fall Out Boy. Stătea turceşte pe covor, răsfoind albume cu poze. În jurul ei erau împrăştiate instantanee cu ea, cu părinţii ei, amintiri din călătorii, zile de naştere sau serbări şcolare. Îl văzuse pe tatăl ei. Nu îi semăna foarte mult, dar zâmbetul şi forma gurii erau aceleaşi. Şi arcuirea sprâncenelor aducea cu el. Ochii lui erau negri, dar părul îl avea de acelaşi şaten închis ca al ei, iar aici se opreau asemănările. El avea ochii adânciţi în orbite, pomeţii proeminenţi şi nasul ascuţit. Portretul era făcut la aniversarea ei de şase ani. O ţinea în braţe cu nişte mâini puternice, iar ea se agăţase de gâtul lui. O altă poză îi înfăţişa pe toţi trei într-un parc de distracţii. Ea era cocoţată pe un căluţ din caroussel, iar părinţii stăteau în stânga ei, ţinându-se de mână. Păreau fericiţi. Fuseseră, într-adevăr, fericiţi.

– Aveai aproape opt ani atunci, s-a auzit vocea Dianei din pragul uşii.

Nicole a întors brusc capul, speriată de mama ei. I se puse un cârcel la ceafă şi simţi că îi paralizează tot corpul. Se masă încet, în timp ce o privea pe Diana aşezându-se lângă ea pe covor.

– Plecasem în vacanţă la mare şi nu am scăpat de gura ta până nu te-am dus la festivalul de pe malul mării. Ai fost foarte încântată.

– Se vedea pe chipul meu, a zâmbit ea. Sper că nu eram răzgâiată.

– Stai liniştită, nu erai, râse mama ei. Dar când ţi se punea pata pe ceva, cuvântul tău era lege.

– Oau, o spui de parcă eu eram capul familiei.

Urma apoi o poză de la nunta părinţilor ei. O dădu repede la o parte, pentru că nu voia să îi aducă mamei sale aminte de anumite lucruri din trecut, dar îşi puse în gând să o studieze mai târziu în detaliu. Diana deschide un album şi i-l dădu ei. Erau fotografii recente, căci ea arăta neschimbată. În toate părea să fie în acelaşi loc, undeva într-un local, căci pe fundal erau îngheţate lumini multicolore, iar ea era îmbrăcată într-o rochie neagră subţire, cu mâneci de dantelă şi o fundă roşie legată în talie. Văzuse rochia aceea în şifonier. Dar nu era singură în poze. Mai erau şi Kate, Lesh, Maraya, plus o mulţime de alţi tineri.

– Sunt de la majoratul tău, îi zise mama ei.

– Daa? făcu ea întorcând filele albumului. Sunt toţi colegii mei, nu?

– Sunt toţi prietenoii tăi, nu numai colegi.

– Mhm, mormăi ea cu ochii la chipurile ce o priveau.

Diana se ridică de pe covor, spunând că se duce să aducă nişte cornuleţe cu gem din bucătărie. Nicole nici măcar nu conştientiză cuvintele mamei sale. Privirea îi rămăsese fixată pe un chip cunoscut. Era un instantaneu cu ea şi el stând de vorbă, sprijiniţi de scaunele unei mese, departe de ringul de dans. Ea parcă spunea ceva, el râdea, cu capul uşor aplecat. Dădu pagina. Încă una. Şi încă una. Parcă aranjase pozele acelea intenţionat. Erau numai cu ei doi. a închis albumul. Inima îi bătea cu putere. Nu ştia dacă vrea să le vadă acum. Se ridică, aruncă albumul în noptiera de la birou şi se aşeză rapid la loc, exact înainte să intre Diana cu farfuria de cornuleţe.

– Ai şi terminat albumul? a întrebat-o ea mestecând un cornuleţ, văzând-o cu o poză de la începutul liceului în mână. De-abia îl începuseşi!

– Mhm, a răspuns ea întinzând mâna înspre farfurie, cu inima încă bătându-i nebuneşte. E recent, eu voiam să văd chestii mai vechi.

Mama ei o aprobă, privind-o cu o uşoară urmă de îngrijorare, dar pe care Nicole nu o observă. Şi-au petrecut toată seara în mijlocul fotografiilor. Trecuse de ora 23 când mama ei a lăsat-o singură, ea ducându-se la culcare. Ziua următoare era luni, iar Diana începea serviciul, după concediul imprevizibil pe care şi-l luase. Nicole strânse toate albumele şi le puse la loc. îşi făcu un duş rapid şi se întoarse în cameră cu gândul la pozele de la majorat. Deschise noptiera, luă albumul şi începu să răsfoiască. Îşi ţinea lumina aprinsă şi fereastra deschisă, lăsând să pătrundă în cameră un aer răcoros, împrospătat de adierea vântului. Când se culcă, pe birou îi rămase o fotografie cu ei doi, în care se uitau la cameră cu zâmbete sincere pe faţă. Ea îşi ţinea o mână pe pieptul lui, el îşi petrecuse mâna după talia ei. Emanau fericire. Ochii lor împrăştiau iubire. Pe spatele ei, ascuns acum vederii, erau scrise trei cuvinte: „Law şi Nico”.

– Obişnuiam să scriu poezii?

Kate şi Lesh se priviră pentru o secundă, fiind luate prin surprindere de întrebare. Erau la o altă terasă de pe centrul vechi al oraşului, mâncând câte o pizza mică de fiecare şi bând Pepsi sau Nestea. Afară era soare, dar era puţin mai răcoare faţă de zilele trecute.

– Da, scriai o grămadă, a răspuns Lesh. Unele cu rimă, altele fără.

– Vi le-am arătat?

– Da, ni le-ai arătat.

Nicole lăsă paharul cu suc pe masă şi scoase din gentuţa ei foaia împăturită. Le puse pe fete să citească poezia.

– E singura pe care o mai am.

– Cum adică? făcu Kate uimită. Şi cu celelalte ce ai făcut?

– Habar n-am. N-am mai găsit niciuna.

– Pe bune?… se bosumflă Lesh. Dar erau superbe!

– Ştiţi ce am vrut să zic cu „floarea dintr-un pom”?

– Hm, poate ceva foarte frumos, care atrage atenţia, încercă Kate. Aveai nişte metafore foarte încurcate.

Nicole aprobă. Îşi terminase de mâncat pizza. În colţul acela al terasei erau adăpostite de vântul care începuse din nou să bată. Pe cer se vedeau câteva fâşii de nori.

– Aş fi vrut să găsesc mai multe… aproape şopti ea.

– Mai multe ce?

– Poezii. Sper că nu le-am aruncat. Poate mi-ar fi fost de folos, m-ar fi ajutat să îmi amintesc mai multe, adăugă ea după un moment de ezitare.

– Stai liniştită, îi zâmbi Kate, o să îţi aminteşti totul cât de curând!

Nicole zâmbi forţat. Începuse să nu se mai simtă în largul ei. I se părea că fetelor le era milă de ea. Gândul o scârbea şi încerca să îl alunge din minte. Tot ea a fost cea care a pus capăt întâlnirii, la fel ca data trecută, chiar dacă ea le contactase pe fete. Le spusese că nu se simţea prea bine, ceea ce era de fapt adevărat. Începuse să o doară capul. Oh, şi zgomotul acela infernal al oraşului! Se urcă în autobuz, sperând la o oarecare linişte, ascultând muzică la căşti. Lista se reda aleatoriu. Îşi ţinu ochii închişi, masându-şi baza nasului, preţ de vreo două staţii. Apoi îşi aruncă ochii pe fereastră.

Mirosul de apă stătută se dizolvase oarecum în cel de ploaie, iar acum parcul părea mai revigorat. Biscuiţii de pe alee nu mai frigeau sub tălpile sandalelor ei. În jurul ei plutea o atmosferă relaxantă.

CAPITOLUL IV

Era nouă dimineaţa când îi sună telefonul. Nicole scoase un oftat de frustrare şi se întinse după el. Se trânti înapoi cu capul pe pernă, după ce răspunse.

– Kate, de ce mă suni la ora asta?

– Cum adică „la ora asta”? E devreme?

– Mda… oarecum…

– Trebuie să îţi spun ceva important. Fii atentă! Nu dormi, da?

– Hai, zi odată! bombăni Nicole.

– Înainte să se termine şcoala ne-am înscris la un concurs de psihologie şi am aflat de la domnul Christen că astăzi la două se dau premiile.

– Ia-o mai încet… Deci, ce facem?

Se auzi oftatul tinerei de la celălalt capăt al firului. Un oftat plin de nerăbdare.

– Am luat amândouă premiu la concursul de psihologie şi trebuie să mergem la premiere. Azi. La două. Peste cinci ore. Ai înţeles?

– Unde-i premierea asta?

– În amfiteatru, la noi la liceu.

– Adică… pe ce stradă?

– Ştii ce, vin eu să te iau.

– Ce faci?! Când?

– Pe la unu şi un sfert. Hai că ai timp să te pregăteşti!

– Bine…

– Nu uita, la unu şi un sfert!

– Da, da, am înţeles…

Închise telefonul şi se ridică din pat. Grozav! Acum trebuia să se prefacă a-l cunoaşte şi pe acest domn Christen, oricine ar fi el. „Şi ce am căutat eu la un concurs de psihologie?!” Kate îi făcu o surpriză şi ajunse la uşa ei la ora 12:30. Nicole o bombăni, dar o invită în sufrageriei şi îi puse un pahar de suc din frigider. Era Timbark de mere, favoritul ei. Nu ştia dacă fetei o să îi placă, dar altceva nu avea.

– Cine-i domnul Christen?

– Proful de psihologie, răspunse Kate, sprijinindu-se de tocul uşii camerei lui Nicole, cu paharul în mână. E vorbăreţ şi îi place să descoase oamenii.

– Asta nu sună prea bine, remarcă Nicole după o clipă.

– O să fie bine, stai liniştită.

– Crezi că o să ne pună să ţinem vreun discurs, ceva?

– Ce discurs?! Nu ne pune, nu-ţi mai face griji degeaba! E doar o premiere.

Nicole oftă şi se trânti pe marginea patului, iar Kate se puse lângă ea. O simţea pe cealaltă iscodind-o cu privirea, de poarcă aştepta ceva de la ea. I se păru că aerul din cameră începe să se comprime, înconjurându-le cu tensiune.

– Eşti bine? o auzi pe Kate.

„Să vedem: memoria mea e praf, trebuie să dau ochii cu o mulţime de oameni, trebuie să mă prefac că totul e normal, tu aştepţi ceva de la mine şi nu ştiu ce, iar toate astea se întâmplă prea rapid. Nu, nu sunt bine!”

– Sunt bine, minţi ea afişând un zâmbet forţat.

Se ridică din pat şi deschise şifonierul.

– Cu ce ar trebui să mă îmbrac?

– O rochie? sugeră Kate.

Nicole se uită la prietena ei. Şi ea purta o rochie bleumarin de voal, cu dantelă pe la umeri şi în zona pieptului. Se întoarse cu privirea spre şifonier şi alese una cu model floral. Amfiteatrul liceului era aproape gol. Nu era deloc surprinzător, având în vedere lipsa de interes a elevilor pentru concursul de psihologie. În plus, era vacanţă. În sală mai era un grup de fete de clasa a zecea şi doi băieţi, probabil tot cu un an mai mici decât ea, care stăteau tolăniţi pe scaune şi discutau despre tehnici de luptă dintr-un joc video. Pe marginea podiumului stăteau o doamnă profesoară şi un elev. Femeia era îmbrăcată într-un costum bej, având chipul adâncit în fond de ten, dându-i instrucţiuni băiatului, care părea că o ascultă pentru a nu ştiu câta oară. El purta ochelari, un tricou şi jeanşi, tipic unui adolescent. În mână ţinea un aparat de fotografiat.

– Cel de-acolo e Danny, îi spuse Kate.

– Coleg de-al nostru, nu?

– Mhm. El e cu pozele şi filmatul, în general. Şi cu tot ceea ce ţine de domeniul acesta.

– Ne filmează şi acum? întrebă ea sceptică.

– Nu cred…

– Nu crezi?!

– Domnul Christen n-a spus nimic. Doar că o să facem poze.

Nicole aprobă, învârtindu-şi privirea prin sală. Mai erau cinci minute până la începerea premierei. Uşa amfiteatrului se deschise şi mai intrară două fete. Au trecut pe lângă ele şi s-au aşezat în rândul al doilea.

– Nu vine şi Lesh? întrebă ea.

– A zis că nu e acasă, dar că se întoarce mâine.

– Aha.

Puştiul cu ochelari termină conversaţia şi, rotindu-şi privirea prin sală, le descoperi pe fete pe ultimul rând de scaune. Afişă brusc un zâmbit pe faţă şi se îndreptă către ele.

– Bună, fetelor! Ce faceţi? Pregătite să daţi bine în faţa aparatului?

– Da, sigur, râse Kate. Vezi să mă prinzi într-o lumină bună.

Danny ridică o sprânceană. Kate începu să râdă cu poftă. Băiatul s-a aşezat pe un scaun din rândul din faţa fetelor, întors cu spatele spre scenă.

– M-a terorizat directoarea, oftă el, scoţându-şi telefonul din buzunar. Am pierdut opt minute din viaţă ascultând aceleaşi lucruri pentru a treia oară.

– Se asigura doar că nu o să le uiţi, zise Nicole simţind că trebuie să intre cumva în vorbă.

– Da, sigur, bombăni el. voi ce-aţi mai făcut? întrebă el după câteva momente.

– Ne-am bucurat de vacanţă, zâmbi Kate. Nu ca tine, cu ochii în calculator tot timpul!

– În aparatul foto, te rog frumos! se scuză băiatul.

Uşa amfiteatrului se deschise din nou, iar de data aceasta intră un bărbat la costum, cu nişte ochelari rotunzi, lucioşi ca şi capul lipsit de păr. Chipul îi era numai zâmbet. Se opri în dreptul celor trei, iar tinerii s-au ridicat să îl salute.

– Bună ziua, domnule profesor, zâmbi Kate.

– Ce faceţi, copiii mei? Sunteţi toţi, putem începe?

– Pe dumneavoastră vă aşteptam, zise Danny.

– Ei, perfect! Sper că nu m-am lăsat aşteptat!

Danny mormăi un „nicidecum”, urmărindu-l cu privirea pe domnul Christen care se dusese să o salute pe doamna directoare. Apoi băiatul se uită la ceasul de la mână şi la fete, dându-şi ochii peste cap. Era două şi zece minute. S-au apropiat cu toţii de scenă. Premierea nu a durat mult. Spre uşurarea lui Nicole, nu a fost pusă să ţină vreo cuvântare despre ce a însemnat concursul pentru ea, lucru de care îi era groază, deşi Kate îi spusese să nu îşi facă griji. Danny a făcut o mulţime de poze (inutile), doar pentru a o mulţumi pe directoare. Nicole se simţi dintr-odată obosită. Era o atmosferă sufocantă în amfiteatru şi avea nevoie de aer proaspăt. O luă pe Kate de mână şi ieşi în stradă, mai înainte ca domnul Christen să vină să le ţină de vorbă.

– Nu-l aşteptăm şi pe Danny? întrebă Kate.

– Nu ne-a văzut?

– Ne-o fi văzut, dar dacă îl presează iar directoarea cu pozele alea… cred că mai stă vreo oră pe aici.

– Îl aşteptăm acolo, zise şi îi arătă lui Kate o bancă sub un castan, pe partea cealaltă a drumului.

Vântul începu să adie uşor, spre bucuria ei. Stăteau pe bancă, privind uşa amfiteatrului, în speranţa că va apărea şi Danny la un moment dat. maşinile treceau necontenit, ascunzând foşnetul frunzelor cu zgomotul motoarelor. Şi al claxoanelor. Ca de obicei. Nicole îşi privi diploma. „Se acordă premiul al II-lea elevei Nicole Paper”. Se uită din nou la rândurile scrise cu marker negru. „Ce aberaţii oi fi scris eu de am ajuns să iau premiul doi?”

– Hai că e bun şi acela, o auzi pe Kate. Sau aveai pretenţii de premiul întâi?

– Ce? făcu ea nedumerită. A, nu. Mă mir cum de l-am luat şi pe ăsta…

– Am avut eseu la ultima parte, se înţelege de la sine că l-ai făcut perfect.

Nicole o privi întrebătoare, neputând însă să îşi ascundă zâmbetul.

– Chestii artistice, ştii tu, râse fata. Nu ziceai că vrei să te faci scriitoare?

– Poate poliţistă…

– Da? De când cu ideea asta?

Nicole ridică din umeri. Se sprijini de spătarul băncii şi închise pe moment ochii. Auzea un amestec de voci, de roţi de maşini, de frunze şi de vânt. Îi simţea adierea pe faţă, laolaltă cu razele soarelui ce se strecurau prin coroana castanului. Simţi că i se face sete şi deschise ochii. Imaginea era neobişnuit de luminoasă. Dannz ieşi din clădire şi se simţi dezorientat pentru o clipă. Kate se ridică şi îi făcu cu mâna. Băiatul o observă şi trecu strada.

– Ai scăpat ieftin, zise Kate.

– Mhm… ce făceaţi? Aşteptaţi pe cineva?

– Pe tine, blondule! râse fata.

– Zău?

– Haide.

– Unde mergem? întrebă el, încruntându-se din cauza luminii soarelui.

– Nu ştiu, dar nu am chef să mă duc acasă, a zis Kate. Vreţi să mergem să jucăm ceva?

– Sau la vreun film?

– Mergem când vine şi Lesh, interveni Nicole.

– Mda… făcu Kate. Aşa e.

În final, au pierdut vremea plimbându-se prin centru, de la o patiserie la alta, urmând să iasă prin oraş cu altă ocazie. Nicole oftă mulţumită. Ajunsă acasă, îşi aminti că mama ei e la serviciu. Lăsă premiul pe scări şi se trânti pe canapeaua din sufragerie. Era linişte. Nu auzea nimic. Nu simţea nimic. Închise ochii şi se trezi într-un vis cu totul surprinzător.

Era cu Lesh, Kate, Maraya, Danny şi încă doi băieţi. Pe unul nu şi-l amintea, dar celălalt era cu siguranţă Law. Mergeau prin parcul Hynn, mâncând fiecare câte o îngheţată.

– Hai să mergem la film! o auzi pe Lesh.

– Ia vezi, Danny, ce avem pe listă? zise Maraya.

– Ceva cu Johnny Depp?

Peisajul se schimbă. Erau acum într-o sufragerie, dar lipseau Law şi Maraya. Lesh apară de după o uşă cu popcorn.

– Cam la ce oră se termină? Mâine avem teză la engleză.

– Cui îi pasă?! spuse Kate. Ne descurcăm noi!

Nicole întoarse privirea spre ceasul din perete. Afişa ora 23. Apoi limbile s-au dat în urmă, iar lumina a pătruns brusc în cameră. Se afla în sala de clasă, iar jaluzelele erau strânse. Se sunase de pauză, iar copiii ieşeau pe coridor. Se ridică din bancă şi îşi luă căştile. Ieşi afară, simţind aerul proaspăt pe faţă. Se aşeză pe o bancă din faţa liceului şi porni muzica. Era o melodie de la Imagine Dragons. Observă atunci că lângă ea se opriseră doi tineri. Unul se duse la magazin, iar celălalt îl aştepta. Un grup de fete îl salutară pe băiatul rămas acolo. Nicole îi prinse privirea.

– Ia un loc până îţi vine colegul, îi spuse ea.

– Se întoarce repede, zise el, dar se aşeză oricum pe bancă.

Ea zâmbi şi nu putu să remarce şi zâmbetul lui.

– Nico!

Îşi întoarse privirea. Era tot el, de data aceasta stând în picioare, cu o expresie rănită pe chip. Rămăsese cu ochii la ea, cu mâinile pe lângă corp, privind-o intens. Bătea vântul. El avea o giacă neagră de piele, ea, un pulover lung.

– Ce se întâmplă? o întreba el.

– Nimic, sosi răspunsul ei. Nimic nu se mai întâmplă.

Simţi că i se frânge sufletul în mii şi mii de bucăţele văzându-i ochii trişti, odată de culoarea alunei, închişi acum de indiferenţa din glasul ei.

„Îmi pare rău”, auzi o şoaptă. Nu recunoscu glasul acela. Văzu două braţe puternice cuprinzând-o într-o îmbrăţişare şi ştiu atunci că e tatăl ei.

– E vremea să pleci, zise Diana.

Bărbatul îi dădu drumul şi se îndreptă spre uşă.

– Tati! spuse ea, iar vocea i se păru străină.

– Te iubesc, Nicole!

– Şi eu te iubesc, mami! răspunse ea când Diana o sărută pe frunte.

Aceasta o mângâie pe cap şi o privi cum se îndreaptă spre prietenele ei. Se jucau în camera ei, la aniversarea de opt ani. Nicole le îmbrăţişa pe fete, iar acestea au început să îi cânte „La mulţi ani”. Flăcările lumânărilor s-au înmulţit subit, iar acum explodau în întuneric, ca nişte artificii.

– Cât de frumoase sunt! a exclamat ea entuziasmată.

– Nu mai frumoase ca tine, îi spuse Law, cuprinzându-i talia cu braţele.

Ea zâmbi şi îşi întoarse privirea spre el. ochii lui de culoarea alunei i-au rămas în minte mult timp după ce s-a trezit. Stătea de minute bune cu creionul în mână şi foile pe genunchi. Tocise o mină deja pe toate încercările eşuate de a compune ceva. Mâna dreaptă îi transpirase şi lăsă creionul mecanic să se odihnească lângă ea, pentru moment. Privea enervată în jur. Soarele i se părea că străluceşte prea puternic, oamenii vorbeau prea tare, melodia din căşti se auzea prea încet. Folie din faţa ochilor ei erau mult prea albe! Le trânti pe bancă, peste creion. Oftă.

Stătea, cu genunchii la piept, pe banca din parcul cu tei unde se obişnuise să vină. Avusese mai devreme un chef nebun de a compune poezii şi, simţindu-se stingherită în casă, înconjurată atunci de o linişte obositoare, a ieşit în parc. Mirosul de frunze îi dădea o oarecare stare de relaxare şi simţea că ar putea sta să scrie acolo la infinit. Problema era că nu ştia ce să scrie. Cuvintele nu voiau să părăsească vârful minei, foaia nu voia să le găsească.

Îi veni o idee. Luă repede creionul şi scrise două versuri. Le citi. Le reciti. Încercă să găsească un termen potrivit care să continue ideea. Stătu aşa vreo două minute, apoi mâzgăli rândurile şi întoarse foaia pe dos. „Frustrant”, îşi spuse. Schimbă melodia.

Prin faţa ei trecu o mamă cu fiica de mână. Copila se uita insistent la expresia de pe chipul ei. Nicole îşi relaxă muşchii feţei, abia atunci realizând că stătuse încruntată. Îi zâmbi fetei şi o privi cum se întoarce spre mama ei, spunându-i acesteia să îi cumpere nişte acuarele. „Poate dacă aş picta ce vreau să spun, ar ieşi mai bine” râse Nicole în sinea ei. Îşi strânse foile, îşi agăţă creionul de marginea buzunarul jeanşilor şi se ridică. Începu să bată vântul. Îşi puse ochelarii de soare şi ieşi din parc. Gâtul îi era uscat. „Ca şi inspiraţia mea de altfel.” Se opri la un chioşc şi îşi cumpără o sticlă de Lipton.

Porni în jos pe stradă, găsindu-şi drum prin marea de oameni. „Zici că au rachete la picioare. Lumea e mult prea grăbită… după ce or fi alergând toţi?” un bărbat îi întinse un pliant care făcea reclamă unui magazin de încălţăminte nou deschis. Era la periferia oraşului, ea era în centru. De-ar fi fost în drumul spre Hynn, s-ar fi dus. Dar acum n-avea chef de cumpărături. Nici nu ştia de ce are chef. Simţul artistic îi dispăruse, iar ea umbla fără ţintă prin oraş. Aşteptând la un semafor, îşi plimbă ochii după maşinile care treceau prin faţa ei. Se gândi că şoferii aceia au o destinaţie stabilită, nu ca ea. Simţi că îi obosesc ochii. Îşi lăsă privirea să alunece după un Audi negru, iar în momentul următor o cuprinse un sentiment de lipsă interioară. Nu ştia ce era cu senzaţia aceea. Nu o mai avusese până atunci. Semaforul se făcu verde, iar ea traversă, luând-o în direcţia opusă Audi-ului. Melodia din căşti vorbea despre drumurile diferite ale oamenilor în viaţă. I se păru straniu, dar îşi continuă traseul printre chipurile străine.

CRISTINA ANGHEL este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…