Mi se întâmplă uneori să stau la marginea acţiunii şi să privesc totul cu nişte ochi care nu sunt ai mei. Nu au fost până acum. Sau până… acum câteva zile. Mă uit şi-mi spun că parcă aceşti oameni respiră un aer prin care nu trece timpul. Şi aerul prin care trece timpul îmi rămâne doar mie. Mişcarea lor mă oboseşte, vidul lor temporal mă intrigă şi mă frustrează şi… mă face să închid ochii şi să-i las în jocurile lor. Ca pe nişte mici copii.

Mi se întâmplă uneori să mă întreb dacă mai e cineva în afara acţiunii, dar fiecare poartă o mască care râde şi care plânge odată cu celelalte.

Şi mi se mai întâmplă uneori să mă gândesc că poate eu gândesc prea mult, dar nu ştiu unde e locul acestui gând. Poate e lângă melodii, sau undeva ascuns printre sertarele cu versuri, sau între foile unui caiet, sau poate nu e deloc, pentru ca nu-i al meu şi e al altcuiva.

Şi pentru că simt o acţiune, una care nu e a celorlalţi (căci ei respiră un aer fără timp), una care îmi aparţine mie, doar mie, îmi imaginez:

Himere

„Geamuri de autobuz,

Umbre şi lumini

Şterse,

Dâre de amprente spală în zigzag

Peisajul pădurii fumurii.

Trecând prea repede, nu văd nimic;

Ca fulgerul alerg în umbră.

Locul unde vreau s-ajung –

Afară din lumea mea, sau acasă…

Bântuind şi căutând ieşirea

Rup crengi.

Viteza îmi ucide ochii,

Să nu mai ştiu de unde am plecat,

Ţinându-mă strâns de mânerul de umbrelă,

În amintirea în care a plouat

Jocurile.

Nu ştiu unde mă duc,

Mă-ndrumă alţii –

Intruşi în mintea mea fugară

Fără început.

Zumzăie vibraţia în palme,

Ecou de melodie de argint,

O iluzie, niciodată aur.”

(13.10.2016)

Partea inferioară a machetei

CRISTINA  ANGHEL  este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…