Uneori mă leg atât de mult de amintiri, de parcă le-aş putea pierde. Mă leg şi de realitate, cu sfori strânse, ca să nu îmi scape printre degete. E aşa subţire! În capul meu e un amalgam de nedescris. Realul cotrobăie prin imaginaţie şi o suceşte pe toate părţile. Nici nu mai ştiu ce se întâmplă şi ce visez că se întâmplă. Mi-e teamă că o să pierd legătura cu memoria, dacă privesc mult prea mult cum stă sfoara realităţii în mâinile mele. Parcă mă răneşte. Sau parcă face parte din mâna mea. Mă simt trasă din două părţi, de două forţe invizibile. Uneori încerc să lupt, să nu cad pradă niciuneia dintre ele. Altădată, simt că aş putea să iau o pauză. Dar atunci pare că dorm. Poate chiar dorm; iar ce gândesc atunci sunt vise. Şi când mă trezesc din nou văd sforile care vor să mă înjumătăţească. E o poveste dată pe replay. Şi nu ştiu pe care cale să o aleg… e realitatea atât de bună încât să uit de plăsmuirile minţii mele? Sau nu e?

Nu ştiu şi totuşi reuşesc să înaintez pe drum. Sforile se transform uneori în pelicule de film. Rămân paralizată cu ochii în imagini şi mă trezesc după un moment că mai am puţin şi scap din mâna cealaltă sfoara. Şi mă leg mai strâns, ca să nu-i dau drumul. Tot fac noduri şi ele se tot destramă… Sau poate capetele le iau foc şi se transformă-n scrum. Aşa s-ar putea explica de ce uneori mă ard mâinile. Mă ard pentru că în mintea mea răsar amintirile realităţii. Şi nu ştiu dacă doar îmi închipui, dacă visez sau dacă m-am sculat din somn. Nici nu ştiu când am adormit.

N-am încercat niciodată să privesc lumea din spatele legăturilor. E posibilă? Există? Cred că am nevoie de ajutor. Am mâinile ocupate şi nu pot să cuprind ambele sfori în palmele mele. Sunt prea mici. Dacă aş lega sforile de trupul meu şi mi-aş elibera mâinile, poate aş reuşi să îmi îndrept degetele spre pânza din faţa ochilor mei şi să o dau deoparte şi să vad ce se ascunde în ochii lumii. În ochii lumii mele… Şi poate aş şti ce vreau cu adevărat. Dar nu pot să stau prea mult cu mâinile în aer. Mi-e teamă că sforile o să se dezlege din jurul trupului meu şi că o să le pierd definitiv. Şi atunci o să dispar şi eu. Aşa că strâng mâinile pe ele şi mă leg puternic, ca să nu îmi scape. Nu vreau să le pierd. Nici amintirile, nici imaginaţia, nici visele, nici adevărurile din jurul meu, nici contactul cu realitatea şi nici prezentul pe care mă străduiesc să-l construiesc.

CRISTINA  ANGHEL  este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…