Daniel TACHE este doctor în filologie, profesor la C. N. „Constantin Carabella”, Târgovişte

După anunţul lui Zarathustra, cel al lui Nietzsche, cu privire la moartea lui Dumnezeu, toate celelalte au urmat oarecum firesc. Cu nişte decenii în urmă, de exemplu, Maurice Blanchot a anunţat moartea literaturii, iar Roland Barthes, pe cea a Autorului; pe cale de consecinţă (uite că m-am molipsit!), iminentă a devenit şi dispariţia criticii literare, fie ea savantă, jurnalistică sau mediatică. Problema este că tot în ultima vreme am ratat de câteva ori sfârşitul lumii. Nu-i vorbă, ocazii vor mai fi…să-l ratăm: dacă Profeţia papilor, atribuită Sfântului Malachia şi publicată de Arnold de Wion în 1595, ne avertizează că recent alesul Francisc I va fi ultimul papă, Isaac Newton, fizicianul şi bunul creştin, a stabilit, interpretând profeţiile biblicului Daniel, că lumea se va sfârşi în 2060. Şi dacă nici atunci nu se va sfârşi, cu siguranţă se va întâmpla şi asta odată şi odată… Cum, în ce-l priveşte pe Dumnezeu, sunt prea mic pentru un război atât de mare, iar în legătură cu sfârşitul lumii tocmai m-am pronunţat, zic să-mi dau cu părerea în privinţa criticii literare.

Frecvenţa mare a interpretărilor realităţii contemporane din perspectivă escatologică rămâne totuşi un semn, dacă îi dăm crezare lui Eliade, al faptului că percepem perioada actuală ca una de trecere: pare că o lume se stinge şi o alta îi ia locul. În acest context, atât literatura, cât şi critica literară îşi văd repuse în discuţie funcţiile.

Neîncrederea postmodernă în naraţiunea totalizatoare şi preferinţa pentru cunoaşterea ştiinţifică văzută drept rezultat al cercetării instabilităţilor au delegitimat principiile care guvernau critica savantă, percepută ca puternic ideologizată, preferându-i acesteia critica jurnalistică. Abordarea de tip fragmentar a producţiei literare, deschiderea către polemică, caracterul democratic devin principalele particularităţi care validează, în viziune postmodernă, demersul critic de tip jurnalistic. Mai mult, după cum Genette semnala în Figures V, pe parcursul ultimelor decenii chiar şi critica jurnalistică pare a fi pierdut teren în faţa criticii mediatice. Deşi prevalarea funcţiei de evaluare, în cazul recenziei, ar trebui să-i asigure acesteia un grad sporit de atractivitate, teoreticianul atrăgea atenţia că se înregistrează, în ultima vreme, tendinţa de preluare, de către presa scrisă, a practicilor celei audiovizuale:  interviul cu autorul tinde să ia locul recenziei, funcţia critică face loc, în numele „interesului publicului”,  funcţiei mediatice etc.

Chiar dacă accesul mediat la actul cultural îl lipseşte pe receptor de posibilitatea de a-şi face alegerile în cunoştinţă de cauză, ceea ce poate trezi suspiciuni în privinţa onestităţii agentului mediator, cultura mediatică ar reprezenta totuşi, în opinia reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt, soluţia de compromis între cultura înaltă şi realitatea socială şi, prin urmare, în măsura în care permite accesul maselor la formele culturii înalte, principala expresie a democratizării culturii.

Iată că astăzi, prin intermediul internetului, s-a produs şi această mult aşteptată democratizare a culturii. Ne aflăm în pragul digitalizării totale a televiziunii, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la anularea diferenţelor dintre televizor şi computer şi ne îndreptăm, fie că vrem, fie că nu, către o lume în care realitatea virtuală va juca un rol cu mult mai important decât în prezent, o lume în care conceptele de inteligenţă artificială, comunitate virtuală, democraţie electronică vor intra în uzul cotidian. Mediul online, nu doar din acest punct de vedere, este terenul pe care programul postmodern a înregistrat unele dintre cele mai limpezi victorii. Nici pe departe nu mai poate fi vorba aici, judecând cel puţin după starea actuală de lucruri, despre descoperirea, consacrarea şi ierarhizarea valorilor sau despre educarea gustului public, în condiţiile în care, de exemplu, ierarhiile se stabilesc în funcţie de numărul de accesări, vizualizări sau like-uri.

Propunându-şi să abordeze critic relaţia omului contemporan cu tehnologia, doisprezece scriitori şi oameni de ştiinţă au elaborat şi publicat, în 1998, Manifestul tehnorealist. Tradus în română de către Ana Tăbîrcă şi publicat în numărul intitulat Gutenberg. Computer. Internet al revistei „Secolul 20”, documentul a putut trece, la vremea respectivă, drept o curiozitate, însă în contextul dezbaterii tot mai aprinse pe care ideologia cibernetică a suscitat-o pe parcursul ultimului deceniu, principiile care alcătuiesc Manifestul tehnorealist capătă aerul unor avertismente. Iar printre avertismente precum tehnologiile nu sunt neutre, conectarea în reţea nu va salva şcolile, guvernul trebuie să joace un rol important la frontiera electronică, se află şi cel prin care este demitizat statutul pe care informaţia l-a dobândit în societatea contemporană: Informaţia nu înseamnă cunoaştere… Nu trebuie să confundăm fiorul obţinerii şi distribuirii rapide a informaţiei cu sarcina mai descurajantă a transformării ei în cunoaştere şi înţelepciune.

Altfel spus, contrazicându-i pe ideologii societăţii informaţionale, autorii Manifestului nu doar că nu pun semnul egalităţii între informaţie şi valoare, ci chiar atrag atenţia că a procesa informaţia nu este acelaşi lucru cu a o interpreta şi că, în lipsa selectării, ierarhizării şi interpretării informaţiei, aceasta, în sine, nu valorează nimic. În plus, deoarece nu ne putem lipsi de tehnologie pentru a face faţă asaltului informaţional şi deoarece tehnologia nu este niciodată neutră, rezultatul interpretării, al cărei input este reprezentat de outputul procesării digitale, poate fi viciat, făcând, în cele din urmă, inutilă întreaga cantitate de informaţie.

Aceasta este şi perspectiva din care, cred, critica literară ar trebui să-şi recupereze o parte din funcţiile la care a renunţat şi să-şi redefinească celelalte funcţii. Înainte de toate, critica trebuie să pună noile tehnologii să lucreze în slujba şi nu împotriva sa. În al doilea rând, actul critic trebuie să-şi recupereze fundamentele: rigoarea ştiinţifică şi gustul estetic. Deschizându-se opiniei cititorilor şi imprimând astfel caracter interactiv actului critic la nivelul interpretării, critica nu poate totuşi renunţa la a descoperi şi promova valorile (democratizarea culturii nu echivalează cu promovarea în devălmăşie şi a valorilor şi a nonvalorilor). Apoi, tocmai pentru că se află în slujba publicului, critica nu se poate supune dictaturii gustului public, deoarece şi-ar pierde una dintre principalele raţiuni de a exista (în ciuda unei opinii încă extrem de răspândite, democraţia nu este sinonimă cu dictatura majorităţii). Nu în ultimul rând, critica nu poate rămâne perpetuu prizoniera procesului de decanonizare. Elaborat în urma colaborării dintre critici, lectorii specializaţi, şi cititori, lectorii nespecializaţi, chiar şi un canon de tip insular este preferabil desăvârşitei absenţe a acestuia.

Lista rămâne deschisă. Cât despre dispariţia criticii, deocamdată se amână…

Data publicării: 16 martie 2013