Pompiliu ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar şi absolvent de Carabella

Dacă doriți să realizați un studiu sociologic serios, având la îndemână un eșantion perfect pentru a măsura „starea mental-civilizatorie a națiunii” nu trebuie să faceți nimic altceva decât să călătoriți cu noua „Rată” București-Bruxelles, aller-retour. Într-un avion încap exact acele exemplare ale României care creează o imagine sănătoasă oriunde merg – și acest lucru se întâmplă în proporțiile exacte. Avem de la muzicanți de toate genurile (maneliști dar și cvartete de coarde), scriitori, bucătari, turiști, prostituate, hoți mai mici sau mai mari, politicieni, zidari, ingineri, afaceriști… Prima întrebare care mi-a venit în minte în timp ce asistam la esența de românitate presurizată în pântecele avionului a fost: oare cum suportă călătoria de peste două ore alte națiuni? M-am dus cu gândul la imaginarul social al nostru care se compară cu africanii – cică aceștia ar fi mai rău decât noi. Aiurea! Am avut norocul să văd un avion plin cu africani și pot să spun că atmosfera era foarte frumoasă. Acești oameni sunt foarte puternic atașați de niște valori pozitive de bună cuviință și le respectă cu strășnicie. Încerc sentimentul că pentru românul de astăzi piramida valorilor s-a răsturnat, ceea ce până aum era valoare pozitivă a devenit negativă și invers.

Revin la evenimentul prototip, naveta. Ceea ce te uimește din primul moment când încerci să îți găsești locul în avion este cantitatea de bagaje. Nu mă refer la cele de cală, ci la poșetă și la rucsac. Poșeta devine o paporniță imensă, care pare a avea mai mult spațiu înăuntru decât arată pe dinafară – se desface ca păpușile Matrioșca și toate pline ochi. Rucsacul – elementul masculin – devine o geantă-de-antrenament. Acest tip de genți îl văd mereu purtat de cei care merg „la sală”. Are toarte imense, se poartă pe umăr precum o poșetă de proporții neandertaliene, probabil ca să intre tot „echipamentul” musculosului care are coloana franjuri (îmi imaginez) după două sute de metri străbătuți cu ea pe umăr. Nu trebuie să mergem prea mult în a imagina consecințele acestui fapt: în curând nu mai există loc în avion și pentru bagaje și pentru oameni. Acum înțeleg bătălia pentru a urca primul în avion – teama nu era de a-i lua cineva locul deja înscris pe bilet, ci teama era pentru locul hiperbagajului. Credeți cumva că anomaliile se opresc aici? Nicidecum. Intrăm pe terenul lui Kafka: țineți-vă bine. Există un control al bagajelor de mână foarte strict din partea personalului aeroportului dar și al companiei de zbor. Criteriile aeroportului nu coincid cu cele ale companiei de zbor decât rareori, iar dacă invoci un criteriu, ți se explică frumos că acesta intră în conflict cu celălalt criteriu – bineînțeles că cel invocat de dumneavoastră nu este niciodată luat în seamă. Realizezi că ești căutat în detaliu nu pentru a respecta niște dimensiuni ale bagajului, ci pentru a fi furat dacă depășești cu doi centimetri sau două sute de grame norma. Și atunci plătești cam cât valoarea conținutului respectivului bagaj. Băieții care vin de la antrenament nu au nicio problemă – există o șansă, o selecție naturală, nu știm cum funcționează acest aspect – ei trec neobservați de ambele norme. În schimb, câteva persoane care aveau instrumente muzicale – sigur era vorba de un quartet – s-au trezit controlate riguros. Nici nu încape îndoială că cel care avea violoncelul sau contrabasul a trebuit să plătească un bilet întreg, lăsând frumosul instrument să stea la geam. Măcar atât! Dar cel cu vioara? Bineînțeles că și acesta e taxat pentru că dimensiunea cutiei viorii este cu trei centimetri mai mare decât Norma! Cât timp muzicanții noștri sunt măsurați, cântăriți, apostrofați, cei cu papornițe și genți de antrenament trec iute spre burta avionului bucuroși că au scăpat. Începe apoi partea a doua a călătoriei: zborul însuși. Toți și-au găsit un loc până la urmă (eu stau pentru prima oară în viață cu rucsacul în brațe în avion), chiar dacă acest lucru a dus la întârzierea avionului cu peste o jumătate de oră. Acum urmează relaxarea și plictisul. Cel mai greu este de suportat plictisul. Și începe ceea ce știe cel mai bine să facă românul când se plictisește – bate darabana cât mai zgomotos sau bea ceva pentru a uita inacțiunea. Începe numărul de scandal legat de confort. „Ridică, bă, spătarul de la scaun, că eu nu mai suport.” „Dar am dreptul să las spătarul mai pe spate că nici eu nu îmi mai simt picioarele datorită celui din fața mea. Lasă-l și tu și o sa fie mai bine.” „Nu vreau eu să îl las, ia sa vedem, ce îmi faci?” Și tot așa. După momentul acesta de descărcare nervoasă – românul acumulează multă astfel de tensiune când este stătut – începe sublimarea acesteia spre vorba de duh catalizată de alcool. Și acum se declanșează cu adevărat manifestarea spiritului romano-dacic. Orice devine subiect de bășcălie. Cât mai zgomotos și cât mai fără perdea. Perdeaua, când este folosită, este considerată chiar finesse d’esprit. Dar totul merge în aceeași tonalitate a glumițelor de șantier combinate cu autobaza. Dacă o domnișoară trece spre toaletă, aceasta este țintuită direct cu privirile languroase și umede de alcool, apoi încep adresările acelea cu „tu”, apoi, la întoarcerea de la toaletă a victimei, i se pune chiar piedică, că deh, ne cunoaștem deja, ne-am mai văzut și altă dată. Stewardesa, și ea ținta acestor finețuri, se face că plouă – deranjant de impasibilă. Un român mai verde atrage atenția rafinaților, mai întâi cu priviri cu subînțeles, apoi chiar prin viu grai, ferm, să înceteze spectacolul. Acum să te ții! Asta așteptau. Începe veșnica pomenire a incidentului și bătutul monedei pe aspectul fizic al persoanei care are curajul să spună ceva: „Băi, telectualule, cădea-ți-ar chelia peste ochelari! Las’ că ne vedem noi în aeroport!” Restul de români verzi tac chitic în acest moment. Ba, mai rău, sunt unii – cei „neutri” – care râd pe înfundate la glumele lor, fiind chiar admirativi la adresa acestor superbe volte spirituale: „Băh, nici pe vremea lu’ Ceașcă, când mergeam cu Rata, nu transpiram atât. Hai să îi cântăm pilotului cântecul de pe vremuri.” Și începeau în cor: „Foaie verde d’a piperu’, să trăiască nea Șoferu’….” „Băh, cum mai era mai departe, că am uitat? Și cum să adaptăm acum cântecu’ pentru avion?” Așadar avionul este pur și simplu deturnat. Confiscat. Niciun erou printre românii verzi, căci imediat este anihilat. Citești fețele și vezi: majoritatea, alcătuită din cei care animă direct atmosfera și cei care savurează spectacolul, părându-le bine că nu se mai plictisesc; minoritatea, cei care suferă în tăcere, încercând să se retragă, imposibil, într-o lectură sau să doarmă. Aceștia privesc trist în tavan sau pe geam din când în când, neputincioși. Simți prezența câte unui politician printre victime – ăsta e bine îmbrăcat, parfumat, se laudă la vecinul de scaun că el merge la Bruxelles săptămânal cu treburile împărăției, dar când dă plictisul în el nu are nimic mai civic de făcut decât să savureze și el spectacolul cu o plăcere deosebită. Cred că își spune în sinea lui: „Pe ăștia îi conduc eu și mă aleg ei. Ce națiune amuzantă!”

București. Înghesuiala de plecare. Papornițele și gențile de antrenament ies primele – nu mai suportă aerul îmbâcsit! Eu ies ultimul. Nu mă pot abține să nu pun totuși o întrebare stewardesei care are lângă ea o carte de Michel Tournier (Meteorii) și care cu un zâmbet larg îmi urează să revin. „Chiar nu puteți să faceți nimic pentru a călători civilizat?” „Nu înțeleg la ce vă referiți”, îmi răspunde înțepat. „Păi chiar nu ați observat turbulenții care aproape v-au pipăit pe culoar?” Ea, revenindu-și și fiind iar extrem de amabilă, susținută chiar și de celelalte stewardese și căpitanul de zbor (șoferu’ ratei): „Ahh, domnu’, aveți dreptate, ar trebui să facem ceva!” Plec așadar mulțumit că nu sunt eu singurul simandicos și, uite, mi se dă dreptate. Înseamnă că și alte persoane au observat anomaliile. Dar îl așteaptă și ele pe acest Trebuie. Oare unde am mai auzit de aceste imperative categorice? Parcă la politicieni, parcă la politicieni…

Data publicării: 30 martie 2013