2015 a început rău. Trei cetăţeni francezi au ucis alţi doisprezece cetăţeni francezi. Motivul? Vechi de când lumea. Setea de putere. Aceeaşi sete de putere care a tot alimentat, vreme de milenii, mecanismele mai rudimentare sau mai sofisticate de care s-a folosit răul pentru a-şi arăta faţa hâdă în lume. Pentru că asta trebuie spus cât se poate de răspicat: doar dorinţa irepresibilă de a-l controla pe celălalt, fie şi prin teroare, a stat la originea atentatului care avut loc zilele trecute la Paris, atentat care a şocat întreaga lume civilizată. Considerate ofensatoare, caricaturile avându-l ca subiect pe profetul Mahomed au reprezentat doar pretextul. Ca mai mereu în istorie, credinţa este din nou folosită pentru a legitima un război pe cât de interminabil, tot pe atât de absurd. Război a cărui miză reală, repet, este  puterea. Şi tot ce implică ea.

Cât rău şi cât bine poate face satira este greu de apreciat. Indiscutabil este faptul că, atunci când este constructivă, critica nu poate fi decât bine-venită. Că demersul celor de la Charlie Hebdo a vizat fanatismul religios pe care, în cazuri izolate, credinţa islamică pare a-l genera, ori că a reprezentat o reacţie la refuzul comunităţii magrebiene de a se integra în societatea franceză, refuz la originea căruia  pare a sta şi o religie ce îşi condamnă adepţii, cel puţin în contextul unei societăţi secularizate cum este cea franceză, la un anumit grad de izolare, este o altă poveste. Însă orice ar fi motivat demersul jurnaliştilor de la Charlie Hebdo, nu poţi răspunde umorului, fie el şi grosier, cu gloanţe. Este absurd. Puterea obţinută prin violenţă este temporară. Pentru că, prin violenţă, nu te poţi face respectat decât de către cei al căror respect nu valorează mare lucru.

Şi întreaga lume civilizată a reacţionat. Întreaga lume civilizată şi-a asumat o nouă identitate. De acum înainte, ea se va numi Charlie. Dar Je suis Charlie nu implică neapărat omologarea ca adecvată a atitudinii jurnaliştilor de la Charlie Hebdo. Ci implică doar refuzul de a te lăsa terorizat pentru indiferent care motiv. De fapt, refuzul de a ceda ceva din libertatea care ţi se cuvine.

Întreaga lume civilizată, mai puţin o parte (sper, nesemnificativă) a societăţii româneşti. Printre articole şi mesaje de mare bun simţ, am avut ocazia să citesc, în presa online, dar mai ales pe reţelele de socializare, şi câteva luări de poziţie cel puţin stranii. Citez din memorie: Eu nu sunt Charlie, pentru că orice credinţă trebuie respectată… Eu nu sunt Charlie, pentru că libertatea de exprimare trebuie să aibă limite… Eu nu sunt Charlie, pentru că nu trebuie să te joci cu Islamul…

Fără număr au răsărit, ca ciupercile după ploaie, apostolii corectitudinii politice. Şi nu ştiu de ce, dar tare mi-e teamă că, printre aceştia, nu puţini sunt cei care îşi declară zilnic, tot atât de firesc cum respiră, dragostea pentru anafura, morţii, Paștii sau Dumnezeii unei mame generice. Asta aşa, pentru că poţi lua numele Dumnezeului tău în deşert, că e al tău, dar nu poţi să-l batjocoreşti şi pe cel al altuia. Potrivit sănătosului principiu că, la nervi, pot să-ţi iei la bătaie nevasta din dotare, dar în nici un caz nu o vei lua la bătaie pe nevasta vecinului.

Şi de-ar fi doar atât… Însă ce ocazie mai bună poţi găsi pentru a răspunde tot mai numeroaselor, în ultima vreme, critici la adresa bisericii şi a modului în care aceasta se prevalează de credinţă pentru a-şi atinge o serie de scopuri cât se poate de lumeşti. Desigur, este vorba despre criticile la adresa bisericii ortodoxe. Că batem şaua ca să priceapă iapa. Şi uite aşa, în vâltoarea peroraţiilor de tot felul, faptul că au murit doisprezece oameni a devenit irelevant. După cum la fel de irelevant pare a fi faptul că aceşti proaspeţi apostoli ai corectitudinii politice sunt aceiaşi care până mai ieri, în numele credinţei, aruncau anatema în stânga şi-n dreapta, fără să arate o minimă preocupare pentru dreptul celuilalt de a nu le împărtăşi viziunea.

Da, francezii au un simţ al umorului care nu este chiar pe placul tuturor. Şi care îi poate face antipatici. Şi de noi au râs. Şi vor continua să râdă câtă vreme le vom oferi motive. Dar de aici până la a transforma victimele unui atentat terorist în vinovaţi morali ai acestuia este cale lungă. Pot să înţeleg că lipsa cronică de civilizaţie, efect al unei istorii nu tocmai favorabile, i-a schilodit sufleteşte pe unii dintre noi, suprimându-le capacitatea de a empatiza (de exemplu, m-am întrebat de ce, deşi cunoaştem cu toţii numele teroriştilor, numele victimelor ne sunt aproape cunoscute şi m-am mai întrebat dacă s-a gândit cineva la familiile acestora), dar să te lansezi ipocrit în apărarea unei cauze doar pentru a trage spuza pe turta ta, fără să înţelegi că ceea ce s-a întâmplat reprezintă o ameninţare reală la chiar adresa libertăţii tale de a te lansa în apărarea unei asemenea cauze, îmi este mai greu să înţeleg.

M-a vizitat zilele acestea, din nou, ruşinea că sunt român.

P. S. În timp ce scriu aceste rânduri, înţeleg că este în desfăşurare, tot la Paris, o luare de ostateci.