M-a urmărit constant, pe parcursul ultimilor doi ani şi jumătate, senzaţia că sunt străin în ţara mea. România mea, cea pe care am învăţat să o iubesc din multe cărţi şi de la câţiva oameni, nu mai avea nimic în comun cu România în care trăiam. Impresia că alunec printr-o lume ale cărei mecanisme nu le înţelegeam devenea tot mai pregnantă pe zi ce trece. Şi da, pe măsură ce se apropiau alegerile prezidenţiale, tot mai des îmi revenea în minte avertismentul înscris de Dante pe poarta infernului: Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate. Cum victoria candidatului PSD părea iminentă, iminentă îmi părea şi modificarea direcţiei pe care România s-a angajat cu mai bine de zece ani în urmă.

Din nevoia de a identifica un punct de sprijin, un reper care să-mi facă realitatea, mai ales pe cea care se prefigura, ceva mai suportabilă, m-am aşezat, înarmat cu multă răbdare, că oricum nu mai aveam nimic de pierdut, în faţa televizorului. Până la urmă, mi-am zis, n-o fi nici dracul chiar aşa de negru. Şi am urmărit mai întâi interviurile acordate, în rafală, de candidatul PSD. Şi am încercat să-i descopăr acele calităţi care, dacă nu neapărat să mă determine să-l votez, cel puţin să mă ajute să văd în el preşedintele meu. Nu le-am descoperit. Am urmărit interviurile pe care le-a acordat, tot în rafală, Liviu Dragnea. Mai abil şi mai charismatic decât Ponta, aproape m-a convins. Dar nu mă las eu păcălit cu una, cu două. Am urmărit apoi interviurile acordate de marele învins din 2009, Mircea Geoană. Inteligent, civilizat (diplomat de carieră, deh), dar uzat.

Salvarea a venit, între cele două tururi de scrutin, de unde mă aşteptam mai puţin. Prin nu ştiu ce asociaţie de idei, mi-a aterizat în minte un nume: Liviu Vasilică. Îmi plăcea cum cântă. S-a născut în Teleorman. Apoi, tocmai aflasem de la Liviu Dragnea că teleormănenii sunt urmaşii cumanilor. Iată, nu-i dracul chiar aşa de negru. Mi-am zis că aş putea, într-o Românie condusă de candidatul PSD, pentru a nu-mi pierde minţile, să înfiinţez un fan club Liviu Vasilică. Cam acestea erau gândurile cu care mă luptam şi în ziua de 16 noiembrie. Surpriza reprezentată de victoria candidatului ACL a fost cu atât mai mare. Când s-au anunţat rezultatele primelor exit-polluri, m-am trezit răcnind cel puţin tot atât de tare ca atunci când naţionala de fotbal a României dă un gol.

Vreau să mă fac bine înţeles din capul locului: nu m-a bucurat înfrângerea lui Victor Ponta, ci înfrângerea candidatului PSD, tot aşa cum nu m-a bucurat victoria lui Klaus Iohannis şi nici măcar victoria candidatului ACL, ci m-a bucurat victoria a ceea ce Klaus Iohannis ar putea să reprezinte. Altfel, chiar oameni de stat fiind, atât Victor Ponta, cât şi Klaus Iohannis rămân oameni. Ca atare, supuşi greşelii.

Şi m-am trezit întrebându-mă: ce anume, dincolo de sugestia onomastică, mă determinase să consider ca absolut sigură victoria lui Victor Ponta?

Înainte de toate, se vede treaba că nu am fost cu totul imun la campania dusă de câteva televiziuni apropiate PSD, vreme de cinci ani, pe tema fraudării alegerilor din 2009.

Străduindu-se din răsputeri să transforme victoria lui Traian Băsescu, victorie la limită, hotărâtă de mai puţin de 70 de mii de voturi, venite majoritar din diaspora, dar victorie de care astăzi nu se mai poate îndoi nimeni, într-o înfrângere, câţiva propagandişti deghizaţi în ziarişti au ajuns probabil să-i convingă până şi pe strategii PSD că, în 2009, au fost furaţi. Iar cu prilejul acestor din urmă alegeri, aceştia au vrut să-şi furnizeze şi să ne furnizeze dovada de necontestat a acestui lucru. Problema este că, reducând atât numărul secţiilor de votare din diaspora, la jumătate, cât şi numărul cabinelor de vot din fiecare secţie, efectul, după cum bine ştim astăzi, a fost opus celui scontat. Şi, pentru o asemenea organizare „defectuoasă” a alegerilor, nici măcar scuza nepriceperii nu poate fi invocată. În moţiunea simplă, depusă de PNL şi PDL pe 13 octombrie în Camera Deputaţilor, Românii de pretutindeni – victimele unui actor netalentat şi dezinteresat, se atrăgea atenţia, printre altele, tocmai asupra desfiinţării unor secţii de votare din zonele cu mari comunităţi româneşti, desfiinţare „justificată” prin crearea unor secţii noi, dar în zone cu puţini români. Faptul că surprinzătoarea mobilizare a românilor din diaspora a generat ulterior tot soiul de teorii, am auzit vorbindu-se inclusiv despre o conspiraţie mondială, dovedeşte că aceiaşi propagandişti care au dezinformat vreme de cinci ani nu au înţeles nimic din ceea ce s-a întâmplat de fapt. În plus, chiar admiţând teoria existenţei unor „agitatori” care să mobilizeze românii din diaspora, aceştia nu ar fi avut nici un succes dacă mesajul lor nu ar fi ajuns la un număr critic de votanţi, dispuşi să-l recepteze ca atare.

În al doilea rând, probabil că nu am interpretat cu totul corect ceea ce s-a întâmplat în 2012. Chiar şi astăzi continuă să îmi pară halucinant faptul că tăvălugul de evenimente din acel an aproape a reuşit să măture România de pe harta democraţiilor funcţionale. Şi nu mă refer la căderea guvernului Boc, care, produsă sub presiunea străzii, chiar şi fără a face abstracţie de rolul deloc de neglijat pe care l-a jucat în acest sens colonelul în rezervă Mircea Dogaru, a avut loc, până la urmă, în interiorul jocului democratic. Şi nici la constituirea unei noi majorităţi înaintea alegerilor parlamentare, prin dezertări şi trădări succesive, care, între noi fie vorba, nu au mai surprins pe nimeni, aceasta fiind una dintre constantele de tip balcanic ale politicii româneşti. În plus, câştigarea detaşată, de către USL, a alegerilor locale nu a făcut decât să confirme faptul că schimbările ce deja avuseseră loc pe scena politică reflectau voinţa electoratului.

Ceea ce a reuşit şi continuă să mă contrarieze încă rămâne episodul suspendării lui Traian Băsescu. Chiar mai mult decât rapiditatea cu care a fost executat planul suspendării, m-a surprins numărul mare de români care, prezentându-se la referendum, au părut să „îndreptăţească” astfel, printr-un soi de complicitate de neînţeles pentru mine la vremea respectivă, forţarea de către reprezentanţii USL a cadrului democratic. Urmarea o cunoaştem: prin invalidarea rezultatelor referendumului de către Curtea Constituţională, hotărârea ca Traian Băsescu să-şi păstreze funcţia s-a luat la „masa verde”. Rămas la Cotroceni, Traian Băsescu părea că îşi pierduse, în ochii multor români, legitimitatea. Ceea ce implica şi delegitimarea programului acestuia cu privire la independenţa justiţiei şi la combaterea corupţiei.

Iată însă că m-am înşelat. Chiar participând la referendum şi chiar având motive întemeiate pentru a-şi dori demiterea lui Traian Băsescu şi chiar spunându-şi, la vremea respectivă, că scopul scuză mijloacele, peste două milioane de români, atât cât reprezintă diferenţa dintre numărul celor care au votat pentru demitere (7.403.836) şi numărul celor care l-au votat pe Victor Ponta în cel de-al doilea tur de scrutin din 2014 (5.264.383), şi-au reevaluat între timp priorităţile. Ştiu, raţionamentul poate părea forţat… dar am motive să cred că nu este.

Aparent, tema campaniei electorale care tocmai s-a încheiat, temă impusă de strategii PSD, a vizat nu viitorul României, ci trecutul. Fără a promova altfel decât formal programul pe care Victor Ponta l-a propus românilor (dacă a existat un asemenea program) şi fără a contracara (în mod direct) programul propus de Klaus Iohannis, întreaga campanie a părut a avea un singur obiectiv: deplina discreditare a lui Traian Băsescu. De fapt, compromiterea moştenirii politice a acestuia: independenţa justiţiei şi necesitatea combaterii corupţiei. Însă o moştenire pe care Klaus Iohannis şi-a asumat-o. De fapt, campania PSD viza viitorul. Dar un viitor diferit de cel pe care şi l-a dorit majoritatea românilor. Citind astfel lucrurile, afirmaţia Elenei Udrea, potrivit căreia, după zece ani de mandat, Traian Băsescu este un învingător, este una pe deplin întemeiată.

În al treilea rând, m-am temut de efectul mesmerizant al demagogicei resuscitări a mândriei naţionale. Nu de alta, dar cazuri, unele cu implicaţii catastrofale, s-au mai văzut pe parcursul ultimului secol al istoriei noastre. Încercam, cu mai bine de un an în urmă (aici), să stabilesc autentica relaţia semantică în care intră naţionalismul şi patriotismul, şi anume aceea de antonimie parţială. Ideea de a imprima campaniei PSD o pregnantă notă naţionalistă, într-o Europa a resuscitării naţionalismelor, evident, fără a lua în discuţie implicaţiile morale, părea una de succes. Cu atât mai mult cu cât sloganul Mândri cu suntem români!, devenit, în varianta lui Victor Ponta, Mândru că sunt român şi ortodox!, viza în mod indirect etnia şi confesiunea lui Klaus Iohannis.

Însă efectul a fost din nou opus celui scontat. Pentru a contracara posibilele efecte ale campaniei PSD, a fost repus în circulaţie cuvântul patriotism. Şi asta m-a bucurat. Pentru că, aşa cum spuneam în articolul menţionat, un bun patriot poate fi şi minoritarul, cel de altă etnie.

Oricum am privi însă lucrurile, rămâne faptul că un partid social-democrat a transformat în temă de campanie etnia şi confesiunea candidatului său. Fapt care, privit din perspectiva ideologiei social-democrate, este cât se poate de bizar. Ce-i drept, povestea are rădăcini mai vechi. Iar dacă vă veţi aminti întrebarea cu care Emil Constantinescu l-a pus în dificultate pe Ion Iliescu în 1996, îmi veţi da dreptate. Însă, mimând simpla curiozitate, Emil Constantinescu reuşea să-l pună în dificultate pe contracandidatul său (ce părea şi acela a fi de neînvins) făcându-l să se simtă vinovat, într-o Românie care tocmai redescoperea morala creştină, de un delict de conştiinţă. În Constituţia României din 1991 se preciza, la art. 29, alin. 1, că Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. Şi trebuie să recunoaştem că ceea ce la vremea respectivă a părut o mişcare extrem de abilă a candidatului CDR îl pune astăzi într-o cu totul altă lumină pe Ion Iliescu: fie şi numai din acest punct de vedere, apărându-şi (fie şi numai cu jumătate de gură) libertatea de conştiinţă, Ion Iliescu ne pare astăzi cu mult mai apropiat de social-democraţie decât Victor Ponta.

Probabil, confruntarea dintre Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, urmată de victoria candidatului CDR, a lăsat urme de neşters în memoria social-democraţilor, iar cei care au gândit campania PSD pentru prezidenţialele de anul acesta şi-or fi imaginat că, mizând de această dată pe credinţa candidatului, nu vor mai avea cum să piardă. Cât despre vina atragerii Bisericii Ortodoxe Române în campanie, aceasta nu aparţine doar strategilor PSD, ci şi bisericii, care s-a hotărât destul de târziu să dea un comunicat prin care să se delimiteze de asemenea practici. Nu voi vorbi, deocamdată, despre celelalte implicaţii ale tăcerii complice a BOR. Şi nici despre cuvântarea PF Daniel din chiar ziua alegerilor.

În al patrulea rând, încă insuficient familiarizat cu ceea ce se numeşte social media şi uitând că societatea civilă înregistrase deja câteva succese importante în urma unor campanii desfăşurate mai ales pe reţelele de socializare, respectiv campania ce a vizat Roşia Montană şi cea care a vizat explorarea zăcămintelor de gaze de şist, mi-am imaginat că impactul mesajelor venite din tabăra PSD va fi mai mare decât al celor venite din tabăra opusă.

Întâi, cred că trebuie demontat un mit. S-a spus că cele două tabere nu au fost prezente în mod egal pe reţelele de socializare. Nu am ţinut o evidenţă a apariţiilor lui Victor Ponta şi a celor ale lui Klaus Iohannis, dar nu cred că aici a fost problema. Ceea ce nu au înţeles cei care s-au ocupat de campania online a lui Victor Ponta este că, pe Facebook, de exemplu, o campanie nu se câştigă cu ură, ci cu umor. Pentru că ura amplifică impresia de putere pe care o degajă cel pe care îl vizează, în timp ce ironia, mai ales în formele mai puţin ortodoxe ale băşcăliei, îşi minimalizează referentul, îi ia din impresia de forţă. În plus, comparând un mesaj de tipul Klaus, Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse cu Iohannis, dă-ţi jos masca!, trebuie să recunosc că cel de-al doilea, fie şi numai prin trimiterea la celebrele demascări din deceniul al şaselea al secolului trecut, mi-a dat ceva fiori pe şira spinării. Neinspirată idee, neinspirat cel care a avut-o, alimentând apropierea PSD de PMR/PCR.

Spuneam, la începutul articolului, că nu m-a bucurat neapărat victoria omului Klaus Iohannis, ci victoria a ceea ce Klaus Iohannis ar putea să reprezinte. Iată de ce nu am vorbit despre greşelile lui Victor Ponta, ci despre greşelile celor care i-au gândit campania, şi nici nu voi vorbi despre calităţile lui Klaus Iohannis. În fond, prin cele 5 264 383 de voturi, Victor Ponta a obţinut cel mai bun scor înregistrat de vreun candidat PSD în ultimii zece ani. Mai mult decât Adrian Năstase în 2004 (4.881.520 voturi) şi mai mult decât Mircea Geoană în 2009 (5.206.747 voturi). Că acest scor a fost obţinut de el sau de aparatul de partid (nu de alta, dar numărul de voturi pe care l-a obţinut este bătător la ochi de apropiat de cel obţinut de Traian Băsescu în 2009) are importanţă, dar nu voi vorbi despre asta aici.

Ceea ce mi se pare cu adevărat important este faptul că s-au prezentat la urne, în cel de-al doilea tur, 11.719.344 de români, număr ce reprezintă cea mai mare prezenţă din ultimii 14 ani. Românii par a fi ieşit din amorţeală, iar locul indiferenţei pare a fi fost luat de nevoia implicării sociale. Chiar admiţând că victoria lui Klaus Iohannis a reprezentat, mai degrabă, înfrângerea lui Victor Ponta, voturile luate de cel dintâi fiind voturi împotriva celui din urmă, putem vorbi, indiscutabil, despre o victorie a democraţiei. Pentru că aceasta a fost miza reală a acestora alegeri. Nu am avut de ales între Victor Ponta şi Klaus Iohannis şi nici măcar între stânga şi dreapta, ci am avut de ales, pentru a câta oară, în Est şi Vest, între interesele greu cuantificabile ale statului, care fac astfel posibilă corupţia, şi nevoile uşor de identificat ale cetăţeanului. S-au înfruntat nu doi candidaţi, ci două civilizaţii, una fondată pe teama nejustificată a pierderii reperelor identitare, alta, pe speranţa unei existenţe împlinite în spectaculoasa diversitate a lumii. Da, avem nevoie de unitate, dar nu ne mai dorim uniformizarea. Cred că sloganul cu care Victor Ponta ar fi putut câştiga alegerile trebuia să fie Preşedintele care uneşte în diversitate.

Nu ştiu dacă Klaus Iohannis va fi preşedintele pe care România l-a aşteptat vreme de douăzeci şi cinci de ani. Dar acum am din nou curajul să sper. Tot e ceva!